Examen de conştiinţă

Cazul Tănacu ar fi putut fi ocazia unui examen de conştiinţă. N-a fost să fie! Redusă la senzaţional, limitată la reacţii emoţionale, drama petrecută în iulie 2005 la mănăstirea vasluiană a rămas un fel de fapt divers. Doar avatarurile juridice au mai atras atenţia opiniei publice. După ce practicile religioase medievale au fost incriminate, contra-raportul medico-legal de la Constanţa a schimbat datele problemei conducînd spre o altă concluzie: eroarea medicală a personalului de pe ambulanţă. Cum primul raport medico-legal de la Iaşi incrimina preotul-exorcist, iar cel de-al doilea medicul de pe ambulanţă, care respinge concluziile contra-raportului, rolul de arbitru în relevarea cauzelor decesului Irinei Cornici revine Comisiei superioare de la Institutul Naţional de Medicină Legală. Dar dezbaterea nu se poate opri aici. Verdictul Comisiei de la INML poate dezincrimina juridic una din părţi, dar nu poate rezolva latura morală a problemei. Şi dacă dreptatea trebuie să triumfe, ea nu poate fi redusă doar la aspectul său strict procedural.

Nici Biserica, nici sistemul de sănătate nu pot să se eschiveze. Dar în ultimă instanţă cel ce pare să lipsească din ecuaţie este Statul. Acesta s-a retras discret din afacere lăsînd toată povara pe seama justiţiei. Or soluţia juridică, oricare va fi ea, nu poate rezolva problema. Cîtă vreme cazul a devenit public, soluţia trebuie găsită la acest nivel. Politica nu se poate deroga de la responsabilităţile sale. Ele transcend situaţiile conjuncturale. Iar reacţia este cu atît mai importantă cu cît în sondaje Biserica este instituţia cea mai respectabilă. Verdictul justiţiei nu poate crea alibiuri pentru nimeni. Nici BOR, nici sistemul de sănătate nu se pot sustrage examenului public. Însă criza serviciului public de sănătate este recunoscută, pe cînd cea a BOR, deşi evidentă, este ascunsă.

Situaţia de la Tănacu relevă în egală măsură criza instituţiilor şi a societăţii. Surprinsă de evoluţia evenimentelor, societatea românească nu a reacţionat. Clivajul generat de scandalul Tănacu a fost pe cît de artificial, pe atît de schematic. Nici poporul de stînga, nici cel de dreapta nu s-au manifestat cu această ocazie pentru simplul motiv că nu există. Societatea româneas-că nu s-a scindat pe această temă. Cele două Românii, cea laică şi cea religioasă, nu s-au confruntat. Nici o dezbatere autentică, nici o politică publică, nici un protest nu au tulburat liniştea vacanţei de vară. Iar apoi lucrurile erau deja prea tîrzii. Totul s-a redus la furia momentului. Confuzia dintre proces (religie) şi instituţie (BOR), alimentată de analize improvizate şi complexe politice, a dat un argument suplimentar non-intervenţioniştilor. Inhibiţia culturală instalată după 1990 a făcut ca orice critică la adresa BOR să fie limitată. Privit ca succesor al comunismului ateu, Statul nu îşi poate contura rolul de arbitru în raport cu instituţiile bisericeşti. Iar fără sprijinul societăţii, instituţiile publice sînt susceptibile de a fi influenţate de grupuri private, cauţionînd activităţi inacceptabile.

În acelaşi timp, cazul Tănacu dă seama despre anchiloza cronică a BOR. Faptul că tratamentul medical a provocat decesul Irinei Cornici nu neagă existenţa ritualurilor de exorcizare. Departe de a fi un caz singular, exorcizarea de la Tănacu dezvăluie o stare de fapt. Proliferarea acestor practici iraţionale vorbeşte despre un tip de public, dar mai ales despre instituţie. Se prea poate ca misticismul care a cuprins o parte a ortodoxiei româneşti să nu fie semnul spiritualităţii, ci al inadaptării. Iar antidotul nu poate fi antioccidentalismul tradiţional, prea puţin camuflat în contextul integrării europene. Des-chiderea multiculturală, în spiritul universalismului creştin aproape abandonat odată cu autocefalia, este marea provocare la care trebuie să răspundă şi ierarhia ortodoxă română.

Nu doar evenimentul în sine, cît cauzele tragediei de la Tănacu sînt îngrijorătoare. Examenul de conştiinţă nu poate fi amînat. El obligă la o reacţie structurată, iar aceasta nu poate nega realitatea multiculturală a societăţii româneşti contempoarane. Tocmai de aceea abandonarea valorilor universale care transcend diferenţele culturale sau sociale nu poate fi acceptată. Nu există nici o raţiune pentru a renunţa la aceste valori.