Extremiştii şi comuniştii

Lumea s-a sucit. Rău de tot. Şi s-a divizat. Şi mai rău. În Europa, în Statele Unite şi în lumea întreagă s-au format peste capul naţiunilor două tabere politice, care se încaieră. Şi îşi pun etichetă. Suveraniştii sunt taxaţi drept extremişti. Neonazişti. Şi chiar putinişti. În timp ce progresiştii sunt numiţi globalişti, neomarxişti şi chiar comunişti. S-a ajuns la punctul în care contradicţiile dintre cele două tabere politice sunt ireconciliabile. Şi poate ieşi cu mari scântei. Iar scânteile generează vâlvătaie. Şi vâlvătaia poate declanşa apocalipsa. Epicentrul acestei bătălii se află la Washington. Celelalte puteri ale lumii sunt doar importanţi vectori, plasaţi de-o parte şi de alta a baricadei. Şi aproape niciodată la mijloc.

Liderul unui partid suveranist din Slovacia, Robert Fico, a câştigat acolo alegerile. Iar o anumită parte a presei titrează că, de fapt, alegerile au fost câştigate de Vladimir Putin. Pentru că Robert Fico ar fi omul preşedintelui Federaţiei Ruse. Şi de ce ar fi el omul Moscovei? Pentru că, în discursurile sale politice, s-a pronunţat în mod moderat legat de războiul din Ucraina. Şi a susţinut în campania electorală că statul pe care acum îl reprezintă, deşi membru al alianţei Nord-Atlantice, ar trebui să îşi nuanţeze poziţia legată de ajutorul acordat Ucrainei şi de intransigenţa faţă de Moscova. Şi de aici nu a mai fost decât un pas pentru ca Robert Fico să fie taxat nu numai drept omul lui Putin, ci şi partener cu Viktor Orban. Şi nu numai atât. Taxat ca fiind extremist partidul pe care îl conduce, e la un pas de a fi declarat de propagandă, drept un partid neonazist. La pachet cu Fidesz-ul pe care îl conduce Viktor Orban. Memoria mea nu este însă atât de scurtă încât să nu-mi amintesc că am asistat la aceleaşi tipuri de reacţie şi atunci când Giorgia Meloni a câştigat alegerile în Italia. Din nou, era capătul lumii. Din nou, era anunţată apocalipsa. Şi nu s-a întâmplat nimic în acest sens. Dimpotrivă, la scurt timp, Meloni a declarat răspicat că susţine Ucraina şi condamnă Federaţia Rusă pentru agresiunea săvârşită. Până la urmă şi Viktor Orban procedează la fel. Şi în cazul Slovaciei va fi la fel. Ca şi în cazul altor state europene, unde vor câştiga suveraniştii. Nu e deloc sfârşitul lumii.

Suveraniştii nu sunt nici extremişti, nici putinişti. Nici neonazişti. Toate cele trei epitete i-au fost, pe rând, atribuite în România lui George Simion. În plus, că ar fi şi antisemit. Nimic nu s-a confirmat. Nu există nicio probă. Dar un fapt este cert. George Simion refuză, până una alta, să vorbească păsăreasca de la Bruxelles. Adică să fie "politically correct". El, ca şi ceilalţi reprezentanţi ai partidelor suverniste, înainte de a câştiga alegerile de la sfârşitul anului viitor, pledează în favoarea unei Europe a statelor-naţiune. În ce străchini, doamne iartă-mă, calcă? Fix aşa a fost construită Uniunea Europeană din capul locului. Ca o asociere a statelor naţiune. Acesta este sensul multiculturalismului despre care se vorbeşte, uneori în termeni exageraţi. Este o valoare reală a Uniunii Europene. Ca şi faptul că aici pot coexista şi coexistă popoare diferite, cu obiceiuri diferite şi un număr foarte mare de etnii. Care au tradiţii şi religii diferite. Şi nu se exclud unele pe altele. Tot în Uniunea Europeană iată, coexistă familiile tradiţionale cu familiile de tip nou, ale unor persoane de acelaşi sex. Tot în Europa, oamenii îşi pot schimba sexul după cum simt nevoia. Şi nimeni nu le pune pumnul în gură. Dar nici această minoritate nu poate, într-o Europă normală, să le pună celorlalţi, care sunt şi rămân majoritari, pumnul în gură. Partidele politice care promovează interesul naţional, sunt trimise la colţ şi puse să stea cu genunchii pe coji de nucă. Sub motiv că sunt extemiste, neofasciste, putiniste, etc.

De fapt, Uniunea Europeană, treptat, a fost pervertită. S-a transformat în cu totul altceva decât s-au angajat fondatorii ei. Şi în numele cui? Aparent, în numele unui globalist prost înţeles. De fapt, a unei globalizări prost gestionate. O lume aparte care să fie condusă dintr-un centru de putere netransparent. Această forţă care bulversează literalmente echilibrul nu numai la nivel european, ci şi la nivel mondial, s-a auto definit drept progresism. Partidul Democrat din Statele Unite nu mai este Partidul Democrat clasic, ci este ceva cu totul nou care se cheamă partid progresist. Aceste partide auto definite drept progresiste au din ce în ce mai multe elemente de tip neomarxist şi chiar comunist. Tocmai de aceea se aud din ce în ce mai insistent voci care promovează renunţarea la familia clasică, adică să ne topim toţi aspiraţiile şi vieţile într-o mare familie comună, în care fiecare poate fi cu fiecare şi renunţarea la proprietatea privată. Ce nevoie mai avem de proprietatea privată, atâta timp cât diriginţii unor state vor avea grijă să nu le lipsească nimic. Şi din acest motiv, cealaltă tabără, a suveraniştilor, îi taxează pe progresişti din ce în ce mai frecvent de comunişti. Şi, atenţie, şi comunismul este o mişcare de tip extremist. Deci ce facem? Ne construim un univers alcătuit de-o parte şi de alta din extremişti?

Dacă această divizare din interiorul fiecărui stat, din interiorul fiecărei organizaţii a naţiunilor, până la nivel global, se menţine şi se adânceşte, ei bine trebuie să ştim că ne aflăm toţi într-un pericol de moarte. Iar lipsa dialogului nu poate produce decât catastrofe.