Falimentul de stat

"Statele nu dau niciodată faliment!", sună propoziţia cu pretenţie de axiomă, din mai toate cărţile de învăţătură economică. De ce? Pentru că datoriile de stat au două proprietăţi speciale: nu pot fi, legal, şterse de nimeni, niciodată, şi, oricît de mari ar fi, mai devreme sau mai tîrziu, ele sunt achitate. Dacă nu de generaţia aceasta, care se îndatorează, atunci de cea viitoare şi de urmaşii ei. Dacă investitorul are suficientă răbdare şi disponibilitate de lichidităţi încît să nu-i pese că aşteaptă 10, 20 sau chiar 70 de ani pînă să-şi încaseze datoria, iar între timp se mulţumeşte să pună la teşcherea doar dobînzile grase, atunci toată lumea poate fi mulţumită. Statul dator pentru că şi-a rezolvat problema, iar investitorul în datorii pentru că şi-a umplut sacul fără să facă nimic altceva decît să exploateze prostia, lăcomia, corupţia şi risipa altora. O inves-tiţie cît se poate de sigură şi de profitabilă, de cînd e lumea lume!

Grecia este ţara care se pregăteşte să facă pasul decisiv în necunoscut. Finanţarea cheltuielilor bugetare curente, plus plata dobînzilor, respectiv a ratelor la împrumuturile care au tot rostogolit datoria ei de stat se apropie de pragul critic de la care nu se mai poate merge nici înainte şi nici da înapoi. Măsurile de austeritate introduse de guvern şi lăudate de finanţatorii europeni acum doar cîteva luni sunt considerate azi complet nesatisfăcătoare. Grecia ar trebui să "vîndă" urgent ceva din casă, în valoare de circa 50 de miliarde euro, pentru ca o parte suficient de mare a datoriei să fie achitată, iar prăbuşirea încetinită. Dacă nu se întîmplă acest lucru, creditorii par hotărîţi să declare falimentul de stat al Greciei. Adică, ce să facă?

Aici, răspunsurile sunt foarte încurcate, pentru că nu există precedent. Unele voci sunt de părere că, de facto, Grecia va fi tratată ca un "stat eşuat". Autoritatea guvernului său legitim, cel puţin în materie bugetară şi fiscală, ar urma să fie preluată de un "administrator" desemnat de cei mai importanţi creditori. Pentru ca să nu se işte complicaţii prea mari, candidatul ideal este FMI, adică o echipă desemnată de instituţia cu pricina, care să administreze situaţia. Simplu de spus, dar deloc uşor de pus în practică. Dacă Grecia nu este pur şi simplu declarată ţară sub ocupaţie, atunci nimeni nu poate suspenda autoritatea Parlamentului şi a Guvernului Elen de a decide asupra problemelor bugetare şi fiscale, inclusiv asupra modalităţilor de a reduce deficitele, de a privatiza, ori a vinde bunuri aflate în proprietatea statului. FMI poate interveni drastic, dar are nevoie de mîna unui guvern local, legitim ales. Guvernul Papandreou a fost utilizat pentru de a pune în aplicare planul elaborat împreună cu creditorii Greciei în urmă cu mai puţin de un an, dar s-a izbit de o rezistenţă crescîndă a populaţiei şi de o reticenţă politică majoră în privinţa privatizărilor rapide, forţate, care nu fac decît să scadă drastic valoarea de piaţă a bunurilor respective, oricare ar fi ele.

O altă opţiune, încă şi mai greu aplicabilă, ar fi scoaterea de la aparate a muribundului! Dacă Guvernul Elen nu poate face faţă angajamentelor politice şi financiare asumate, atunci partenerii săi internaţionali sunt îndreptăţiţi să-şi suspende sau anuleze obligaţiile asumate faţă de Grecia prin acorduri, convenţii sau tratate. Grecia ar putea fi suspendată din UE, ori cu totul eliminată din organizaţie şi lăsată să se descurce singură. Cum? Prăbuşindu-se adînc şi vertiginos într-o criză care ar confrunta majoritatea populaţiei cu lipsa mijloacelor minime pentru supravieţuire! S-au mai văzut cazuri, chiar şi la case mai mari. S-a chemat Marea Depresiune! Au mai murit milioane de oamenii de foame, de disperare, de frig şi de boli pentru că n-au mai avut acoperiş deasupra capului şi nici o sursă de venit, iar cozile la cazanele cu supa săracului nu mai trebuie inventate. Sunt gata patentate! Chiar dacă creditorii Greciei vor fi nemulţumiţi într-o primă fază, ei ar putea fi convinşi, în cele din urmă, să accepte beneficiile indirecte ale situaţiei, adică revenirea stabilităţii în zona euro, oprirea hemoragiei financiare internaţionale provocată de datoriile Greciei, prevenirea efectului de domino, mai ales dacă vor exista şi promisiuni pentru posibila recuperare a datoriei, fie şi într-un viitor foarte îndepărtat. Noutatea ar fi doar că tratamentul ar urma să fie aplicat nu vreunui stat din "teritoriile de peste mări", dintr-o "Africă" sau "Americă Latină" mereu necunoscute, depărtate şi subdezvoltate, ci unui popor aflat la o aruncătură de băţ de Paris, Berlin şi Roma, care a inventat Europa şi Democraţia, chiar dacă în epoca modernă a ajuns să beneficieze de ele mult mai tîrziu decît alţii! Mă rog, o chestiune de baraj psihologic, dar nimic mai mult!

Cea de a treia soluţie posibilă ar fi decuplarea problemelor. "Datoria istorică" ar urma să fie tratată în sine, abordabilă nu imediat, ci într-un orizont de timp larg şi pe baza unor măsuri care astăzi nu pot fi aplicate. Este ca şi cînd ai îngheţa o tumoră, pentru care nu ai tratament imediat la dispoziţie şi ai oferi organismului şansa să trăiască, să se revigoreze, făcînd abstracţie de ea, pînă cînd o poţi trata. Pe de altă parte, devine posibilă reorganizarea sistemului economic, finanicar, bugetar şi fiscal, de la zero, astfel încît să existe garanţia că el nu numai că nu va mai produce constant deficite, ci dimpotrivă va permite acumularea de resurse pentru a putea asigura, într-un orizont de timp dat, plata datoriei care fusese îngheţată. Soluţia are multe avantaje, teoretice, dar nu este deloc uşor de adoptat, practic. Temerea investitorilor în datorii ar fi îndreptăţită: ei ar urma să preia o parte însemnată a costurilor de "reinventare" economico-financiară a statelor care astăzi sunt falimentare şi să renunţe o bucată bună de timp şi la încasarea ratelor la împrumuturi şi a dobînzilor, ceea ce nu este neapărat convenabil, ori chiar posibil, pentru ei. Cel puţin nu fără asigurarea unor compensaţii ce vor fi încasate undeva într-un viitor exploatabil economic.

În sfîrşit, ar mai fi şi soluţia radicală "Ultimul stinge lumina!". Diaspora nu este doar un cuvînt inventat de greci, ci o soluţie de supravieţuire folosită în repetate rînduri în istorie de multe popoare. Statele Unite, Franţa şi Germania sunt locaţii de emigrare îndelung folosite de greci, în perioadele dificile ale istoriei lor moderne. Chiar dacă ar fi vorba de 11 milioane de oameni, nu ar fi nici cel mai mare val de migraţie din istorie şi nici cel mai dificil de asimilat. Grecii sunt cetăţeni europeni, deci se pot muta oricînd legal în alte state ale UE! Cu America va fi un pic mai greu, dar influenţa comunităţii greceşti în politica americană este suficientă pentru a elimina obstacolele care ar putea sta imediat în calea aces-tei insolite soluţii. Imaginaţi-vă pentru un moment secvenţa în care Guvernul Elen închide şi sigilează porţile instituţiilor de stat, dînd startul oficial unei curse spre Vest în care fiecare scapă cum poate! Puţin probabil, desigur, dar deloc imposibil!

Teritoriul falimentului de stat este unul plin de surprize şi, ceea ce viitorul ne va rezerva, nu va înceta să minuneze pe multă, dacă nu chiar pe toată lumea!