Falsa dilemă

Un nou act al piesei burleşti "Cine guvernează?" a fost reprezentat marelui public. Actorul principal, societatea românească, a fost scos din distribuţie. I s-a rezervat doar posibilitatea de a observa în tăcere. Parada democratică s-a încheiat. După alegeri zăngănitul războinic al declaraţiilor sau comunicatelor răspunde doar intereselor combatanţilor, iar nu "intereselor naţionale". Pentru ca "marele absent", poporul, să nu se retragă, delegitimînd astfel lupta, i s-a oferit o satisfacţie: sacrificarea rituală a bicameralismului. În lipsa altor subiecte atractive, monocameralismul a fost preluat din "folclorul democratic" şi reconvertit în marea axă a reformei politice. Această acţiune dă seama despre desincronizarea şi falsitatea clasei politice româneşti.

Răspunsul clasei politice la stimulii sociali şi civici este lipsit de fundament valoric. Într-un moment în care sensibilităţile politice sînt din ce în ce mai bine conturate, acum, cînd diviziunile ideologice revin în forţă peste tot în Europa (dovadă referendumurile pentru Constituţia europeană din Franţa sau Olanda din vară ori recentele alegeri din Germania), astăzi, cînd politica se reîntoarce spre cetăţeni, politicienii români vor să îşi construiască punţi de comunicare cu societatea mimînd schimbarea. Parcă niciodată Caragiale nu a fost mai actual. În actul al III-lea, scena I din "O scrisoare pierdută" este descrisă o întrunire electorală în care se dezbate "chestiunea reviziunii Constituţiunii şi Legii Electorale". Nimic nou după un secol şi mai bine. Ca şi atunci, şi acum tactica politicienilor este de a neutraliza nevoia de transformare a societăţii prin simularea reformelor fără efect structural. De aceea formula lui Farfuridi rămîne antologică: "Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele... esenţiale... Din această dilemă nu puteţi ieşi..."

Dilema bicameralism, monocameralism este însă falsă. Instrumentul, Parlamentul, este culpabilizat pentru ineficienţa actorilor, parlamentarii. Dar eficienţa instrumentului depinde de cel ce îl mînuieşte. Selecţia parlamentarilor a fost realizată de partide. Reformarea acestora ar da sens tendinţei de relansare a politicii româneşti. Tentaţia de a sacrifica o cameră pe altarul politicianismului de operetă dă dimensiunea seriozităţii şi responsabilităţii politice a decidenţilor. Tema costurilor bicameralismului este manipulată. Aroganţa, lipsa de modestie, cheltuielile inutile cu noul sediu al Senatului nu pot fi imputate bicameralismului, ci parlamentarilor. Dar faptul că toate statele cu populaţie numeroasă şi teritoriu semnificativ şi-a consolidat democraţia prin bicameralism este ocultat. Nu suma cheltuită, ci eficienţa acesteia se cere analizată. Şi nimic nu garantează că un parlament unicameral va fi mai eficient decît cel bicameral, poate doar mai docil. Incapacitatea de adaptare la noua stare de spirit a societăţii româneşti a împins partidele spre improvizaţii permanente. Absenţa setului de valori definitorii şi a proiectului este compensată prin promovarea conflictului de faţadă. Nici una din cele două funcţii importante ale partidelor politice: nici selecţia eficientă a aleşilor, dar mai ales nici educaţia şi informarea politică nu au fost realizate. Iar istoria nu pare să fie luată în serios. Satira lui Caragiale nu a folosit: cîteva decenii mai tîrziu partidele politice s-au prăbuşit fără nici o reacţie în apărarea lor. În 1937 Carol al II-lea, ambiţios şi fanfaron, popular şi populist, le-a executat fără drept de apel. Odată cu ele democraţia românească, atîta cîtă era, a intrat în hibernare. În această comedie doar măştile se schimbă, personajele şi temele rămîn constante. Noua versiune îi are ca actori pe Traian Băsescu şi Călin Popescu Tăriceanu. Lupta pentru dominaţie a parcurs încă o etapă odată cu întîlnirea Preşedintelui Traian Băsescu cu PNL. Problemele dis-cutate au rămas în registrul fals al reformei fără impact real. Miza tactică a întîlnirii nu a fost însă schimbarea instituţiilor, ci repoziţionarea personajelor. Autoizolarea PD a fost compensată prin izolarea mediatică a PNL. Rămas singur, cîtă vreme întîlnirile cu celelalte partide au fost anulate, PNL s-a expus. Dar dincolo de jocul puterii, manipularea fricilor şi nemulţumirilor publicului este periculoasă. Încercarea de a contrapune, fie şi retoric, democraţia directă a referendumului democraţiei parlamentare devine riscantă. Falsele dileme pot crea spectacol, dar nu pot satisface pe termen lung nevoia de schimbare.