Fără emoţii despre venirea şi plecarea investitorilor străini

Decizia Nokia de a întrerupe activitatea în România a surprins pe mulţi români, aşa cum, la vremea respectivă, hotărârea Nokia de a realoca aceeaşi activitate din Germania în România a declanşat proteste ale nemţilor.

În cadrul dezbaterilor publice, o în-trebare a revenit obsesiv: oare ce investitori străini urmează să mai plece din România? De cele mai multe ori, răspunsurile au fost emoţionale.

Consider că putem da un răspuns concludent, dacă analizăm natura avantajului competitiv pe care îl are în vedere orice decizie de a investi în România. În măsura în care reuşim să identificăm acest avantaj competitiv, atunci putem trage concluzii cu privire la durabilitatea lui în timp şi, implicit, la venirea şi plecarea unui investitor străin din România.

Punctul de plecare îl constituie structura stocului de investiţii străine în România, la finele anului 2009, în sumă de 50 miliarde euro (BNR, Raport privind investiţiile străine directe în România, în anul 2009).

O primă grupă de investiţii străine a ţintit piaţa internă din România. Exemplele cele mai cunoscute sunt în domeniul comerţului - Metro, Billa, Carrefour şi altele- investiţii de 6,2 miliarde euro (12,3% din totalul investiţiilor străine la finele lui 2009) şi al sectorului financiar-bancar - Erste, Societe Generale, Raiffeisen, Unicredit, Allianz etc - investiţii de 9,5 miliarde euro (19,0% din total).

Investiţiile din această grupă sunt rezistente. Scopul lor este realizarea profitului din serviciile oferite pe piaţa locală din România. Plecarea din ţară ar însemna pierderea consumatorilor de pe această piaţă.

Investitorii din grupa respectivă nu îşi încetează activitatea nici atunci când apar unele constrângeri. De exemplu, în Ungaria, pe durata crizei, guvernul a impus o taxă suplimentară asupra companiilor multinaţionale din domeniile menţionate pentru a nu recurge la măsuri severe de reducere a pensiilor şi a salariilor din sectorul public.

Plecarea unui investitor străin ar putea apărea, de regulă, prin falimentul fie al acţionarului principal (de exemplu, banca mamă din străinătate), fie datorită competiţiei de pe piaţa internă.

O a doua grupă de investiţii străine este concentrată pe realizarea profiturilor din exploatarea resurselor naturale ale României.

Aici regăsim, în principal, investiţiile străine din industria cimentului, sticlei şi a ceramicii -1,6 miliarde euro (3,3% din total), din industriile extractive, de prelucrare a ţiţeiului, produselor chimice, cauciucului şi maselor plastice, energie electrică, gaze şi apă -8,2 miliarde euro (16,6% din total), din industria lemnului-1 miliard de euro (1,9% din total).

Şi investiţiile din această grupă sunt rezistente. Ele pot pleca după epuizarea resurselor naturale, atunci când falimentează datorită competiţiei sau când, de exemplu, România nu va mai accepta să dispară un munte din peisajul natural, indiferent de avantajul economic.

Tot în această a doua grupă, putem încadra investiţiile străine făcute în agricultură, silvicultură şi pescuit- 0,5 miliarde euro (1,1% din total).

A treia grupă de investiţii străine este în zona industriilor care se caracterizează prin investiţii mari de utilaje şi echipamente şi care prelucrează materii prime din import, cum sunt, de exemplu, metalurgia-2,6 miliarde euro (5,2% din total) şi restul rafinăriilor, altele decât cele care procesează ţiţeiul din ţară.

În cazul acestor investiţii străine, mobilitatea capitalului imobilizat în instalaţii tehnologice este extrem de redusă. În consecinţă, variaţiile în preţurile materiilor prime, costurile trans-portului maritim şi feroviar, ciclurile economice şi competiţia afectează gradul de utilizare a capacităţilor de producţie (de pildă, Combinatul siderurgic Galaţi).

Posibilitatea de realocare a acestor investiţii străine este foarte mică, iar, în cazul încetării activităţii, recuperarea parţială a capitalului investit are loc, de regulă, prin valorificarea echipamentelor şi utilajelor ca fier vechi şi a terenurilor.

A patra grupă de investiţii străine a urmărit să fructifice avantajul competitiv determinat de costul redus al forţei de muncă din România, cu nivel mediu de calificare. Aici, regăsim, de pildă, investiţiile străine din industria textilă, confecţiilor şi a pielăriei, industria electrotehnică şi electronică, industria mijloacelor de transport, industria prelucrării informaţiilor.

Riscul plecării din ţară al unor astfel de investiţii străine este ridicat. Avantajul competitiv bazat pe costul mic al forţei de muncă poate fi reprodus în altă ţară, unde există un cost şi mai mic al mâinii de lucru.

Acest risc devine şi mai mare în cazul acţiunii unor factori specifici. Astfel, când piaţa de desfacere a produselor este la distanţă mare, devine ineficient să aduci componente în România, să le asamblezi aici şi să transporţi produsele rezultate pe dis-tanţe mari, la pieţele de desfacere (situaţia Nokia). Totodată, realocarea rapidă a investiţiilor străine de acest gen este favorizată şi de mobilitatea mare a capitalului, deoarece echipamentele şi utilajele folosite pot fi demontate şi remontate cu uşurinţă.

A cincea grupă de investiţii străine valorifică forţa de muncă înalt calificată din România, care însă are un cost relativ redus, comparativ cu cel din ţările dezvoltate. Ne referim la serviciile medicale, de programare, de educaţie şi altele.

Aceste investiţii sunt, de asemenea rezistente, întrucât convergenţa economică reală a României cu ţările dezvoltate este un proces de lungă durată, iar avantajul competitiv al forţei de muncă înalt calificată poate fi reprodus mult mai greu.

Fiecare ţară se află în competiţie cu alte ţări pentru a atrage investiţii străine în scopul accelerării dezvoltării şi ridicării standardului de viaţă al cetăţenilor săi. În acest scop, guvernele acţionează pentru a crea un mediu de afaceri favorabil investitorilor. De asemenea, guvernele pot acorda anumite facilităţi investitorilor, cu respectarea, în cazul ţărilor din Uniunea Europeană, a normelor de prevenire a practicilor anti-concurenţiale.

În România, având în vedere că facilităţile care pot fi acordate investitorilor sunt limitate, este necesară stabilirea de priorităţi. Pentru aceasta, avem nevoie de criterii.

Din punctul de vedere al forţei economice, suntem în grupa ţărilor în curs de dezvotare, în partea superioară a acestei grupe, cu un produs intern brut pe cap de locuitor de 7.538 de dolari, în 2010 (în acelaşi an, Grecia avea 26.934 de dolari-sursa Banca Mondială).

Ne aflăm în zona în care studiile economice arată că există pericolul intrării în capcana venitului mediu; adică, de a rămâne blocaţi şi a nu reuşi să spargem plafonul, pentru a intra în rândul ţărilor dezvoltate economic. Automobilul de succes produs în România şi vândut în multe alte ţări este un produs tipic nivelului de venit existent în prezent în România. Dacă vom rămâne la acest produs nu vom putea ajunge la un venit mediu lunar de peste 1000 de euro. Pentru a depăşi acest venit, avem nevoie de produse şi servicii care să conţină o valoare adăugată mai mare.

De aceea, primul criteriu în susţinerea unei investiţii ar trebui să fie conţinutul ridicat de valoare adăugată pentru produsele sau serviciile realizate.

România este o economie relativ mică. Ridicarea standardului de viaţă este condiţionat de participarea eficientă la circuitele economice internaţionale. Prin urmare, dezvoltarea capacităţilor productive de export ar trebui să fie un al doilea criteriu de folosit în stabilirea priorităţilor în materie de susţinere a investiţiilor.

Desigur, avem nevoie de orice investiţie care creează locuri de muncă în ţară. Dar, ridicarea României în rândul ţărilor dezvoltate depinde de măsura în care investiţiile răspund la cele două criterii amintite.