Fasciştii din oglindă

Cetăţeni europeni nerecunoscători, de ce aţi stricat joaca autorităţilor de la Bruxelles cu viaţa voastră? De ce nu înţelegeţi idealurile lor măreţe? De ce nu vreţi să acceptaţi vieţuirea într-o "fermă a animalelor", amenajată după standardele europene ale acestui secol luminat?

Presa continentală a descris rezultatele alegerilor drept "seism politic" sau "şoc electoral", în timp ce preşedintele francez le consideră "un dezastru". De ce? A fost vreun Führer la conducerea primului "imperiu neimperial" din istorie în ultimii cinci ani, folosindu-şi din plin puterile malefice pentru subjugarea conştiinţei europenilor?

Nu, au fost tot socialiştii, indiferent că se numesc populari, social-democraţi, creştin-democraţi sau "craţi" de altă natură. Partidele care le-au luat voturile sunt etichetate drept "extrema dreaptă", iar noţiunile de "fascism" sau "naţional-socialism" sunt folosite fără discriminare.

Dar ce este fascismul? După cum spunea Benito Mussolini în zilele lui de glorie, "fascismul ar trebui mai degrabă numit corporatism, deoarece reprezintă fuziunea dintre puterea statului şi puterea corporaţiilor".

Oare nu tot ce au făcut autorităţile europene în ultimele decade se potriveşte definiţiei Ducelui? Nu sunt corporaţiile, dar mai ales băncile, susţinute prin toate mijloacele de către statele europene, în special de cele cu un cuvânt greu în politica europeană?

Nu, europenii nu au votat împotriva Europei, ci împotriva unui sistem birocratic autoritar, care nu îi mai reprezintă. "Europa este acum definită prin constrângerile pe care le impune guvernelor, nu prin şansele pe care le oferă pentru îmbunătăţirea vieţii oamenilor", arată Kevin O'Rourke, profesor de istorie economică la Universitatea Oxford, în ultimul număr al revistei "Finance & Development" de la FMI ("Euro încotro?", martie 2014).

Mai mult, "managementul crizei din ultimii patru ani a fost şocant de slab", în opinia lui O'Rourke, "ceea ce pune sub semnul întrebării decizia ţărilor, în special a celor mici, de a se plasa la cheremul factorilor decizionali din Bruxelles, Frankfurt sau Berlin".

În loc să vadă rezultatele prin perspectiva realităţilor din ultimii ani, şefii de state şi de guverne, precum şi autorităţile europene le-au interpretat ca pe un semnal de continuare a "luptei" pentru şi "mai multă Europa".

Conform unei ştiri de pe site-ul Financial Times, fostul premier britanic Tony Blair a făcut un apel către toate partidele pentru "confruntarea şi demascarea forţelor reacţionare", cum sunt UKIP (Partidul Independenţei din Marea Britanie) şi Frontul Naţional din Franţa.

Cuvintele lui Blair ar trebui să reamintească, cel puţin est-europenilor, de vremurile în care socialismul mărşăluia triumfător către groapa de gunoi a istoriei. Mult iubite şi stimate spirit al tovarăşului Nicolae Ceuşescu, îl posedaţi cumva pe Tony?

Disperarea autorităţilor britanice are o notă aparte, în condiţiile în care victoria UKIP reprezintă un moment istoric: primul succes electoral al unui alt partid în faţa conservatorilor sau laburiştilor. Şi alte mari puteri europene au fost caracterizate, cel puţin în perioada postbelică, de alternanţa la putere a unor partide care au monopolizat viaţa politică, partide care acum trebuie să răspundă unor profunde întrebări existenţiale. "Cât mai putem da vina pe alegători pentru propriile noastre eşecuri?" ar trebui să fie măcar între primele zece.

Dar nimic nu se compară cu ceea ce se întâmplă în Franţa. Un element fundamental al programelor de austeritate l-a constituit creşterea fiscalităţii, dar efectele "pozitive" asupra bugetelor naţionale arată profunda ignoranţă a autorităţilor în ceea ce priveşte mecanismele economice. De exemplu, preşedintele francez Francois Hollande a crescut cotele de taxare pentru venituri, TVA şi profituri de când a ajuns la putere, dar efectul s-a manifestat sub forma unui deficit al veniturilor bugetare de 14 miliarde de euro în 2013, comparativ cu "estimările" oficiale, conform unui articol de pe site-ul BBC.

În ciuda imaginilor prezentate de presa internaţională, în care Hollande pare profund uimit de însăşi existenţa sa, preşedintele francez a declarat că austeritatea este singura soluţie pentru reducerea poverii datoriei publice. Revista germană online Deutsche Wirtschafts Nachrichten arată că "singura speranţă pentru Franţa este mutualizarea datoriilor publice din zona euro", pe fondul unei apel lansat de filosoful francez Bernard-Henri Lévy pentru constituirea unui "guvern al stării de urgenţă naţională".

Dar vor înţelege şi germanii "urgenţa" cu care se confruntă vecinii şi rivalii lor de secole? O serie de declaraţii ale oficialilor guvernamentali de la Berlin indică o tendinţă profund îngrijorătoare. Înainte de alegeri, ministrul de externe Frank-Walter Steinmeier (n.a. social- democrat) şi-a pierdut cumpătul în faţa mulţimii adunate în Alexanderplatz (n.a. vezi discursul la adresa), caracterizându-i drept fascişti pe cetăţenii care şi-au exprimat nemulţumirea faţă de atitudinea autorităţilor cu privire la situaţia din Ucraina. Gesturile şi urletele sale seamănă prea mult cu cele ale lui Adolf Hitler.

După alegeri a venit rândul lui Sigmar Gabriel, preşedintele Partidului Social-Democrat din Germania şi ministru al economiei şi energiei în cabinetul Merkel, să-şi etaleze convingerile democratice. Gabriel a declarat că "partide cum sunt Fidesz sau Forza Italia nu trebuie lăsate să influenţeze politica Europei".

Oare cei care îi acuză pe unii şi alţii că sunt fascişti nu îşi ţin discursurile şi în faţa oglinzii, pentru a vedea direct faţa hâdă a fascismului?

Dincolo de votul masiv de protest şi "orientarea Europei către dreapta", Steen Jakobsen, economist-şef la Saxo Bank, consideră că "iluzia euroscepticilor este lipsită de substanţă", deoarece majoritatea parlamentară este formată din "vechea gardă", iar cei care vor pierde sunt tot şomerii, pe fondul limitării severe a perspectivelor economice. Din păcate, Jakobsen plasează prea uşor partidele "extremiste" în partea dreaptă a eşichierului politic, în condiţiile în care majoritatea programelor economice, acolo unde ele există, sunt de stânga.

Ce va urma? După cum arată lucrurile, autorităţile europene vor încerca să-şi impună "legitimitatea" indiferent de voinţa cetăţenilor. O coaliţie între populari şi socialişti a prins deja contur, după cum scrie Deutsche Wirtschafts Nachrichten, în condiţiile în care "social-democraţii ar putea să susţină candidatura lui Jean-Claude Juncker la conducerea Comisiei Europene". Da, acelaşi Juncker care declara, în urmă cu câţiva ani, că "atunci când situaţia devine serioasă trebuie să minţi".

Divergenţe ideologice? Desigur că nu, doar spectacol pentru fraierii care mai proclamă cu mândrie "sunt cetăţean european şi am drepturi". Ei vor fi ultimii care să acorde atenţie înscrisului de pe poarta de intrare în Uniunea Europeană, care seamănă teribil de mult cu ceea ce scria Dante în Divina Comedie: "Lasciate ogni speranza, voi ch'entrate".

Odată trecuţi de poartă şi de alegeri, ne aşteaptă o altă urare, de data asta parafrază a unui clasic în viaţă, Alice Cooper: "Welcome to your nightmare!".