Fereastră pentru NATO, între semifinale şi finala Euro

Secretarul General al NATO, Jens Stoltenberg, a declarat că la apropiatul summit de la Varşovia, Alianţa îşi va întări demersurile privind prezenţa la frontierele răsăritene, ca răspuns la conduita Moscovei, arătînd totodată determinare în consolidarea sprijinului acordat aliaţilor. Genul de declaraţie pe care nu trebuie s-o citeşti neapărat pînă la capăt...

Cînd o alianţă vorbeşte despre propriii săi membri numindu-i "aliaţi" e ca şi cînd cineva ar spune "Familia e hotarîtă să-şi ajute rudele!". Care aliaţi? Ăia din alianţă sau ăia de se aliară cu alianţa? Adică noi, de exemplu, că sîntem la frontierele alea de care vorbeşte Stoltenberg, suntem parte din alianţa care îi ajută pe aliaţi, sau ăştia ne consideră aliaţii care au nevoie de ajutor, dar nu chiar de-ai lor? Ne-am aliat ca să-i ajutăm noi pe ei sau ca să ne ajute ei pe noi?

Stoltenberg a ieşit la rampă să-l pună la respect pe Putin, să arate că e bărbat!

Mai ales că, de foarte curînd, are o femeie ca adjunct, iar, după cum se ştie, bărbaţii heterosexuali devin mai agresivi, mai cocoşi în prezenţa femeilor...

De-asta e bună o femeie în boardul NATO, nu că nu ne-am fi obişnuit cu manevre de pur interes de imagine, cum ar fi un preşedinte de culoare undeva, un preşedinte neamţ altundeva, un atlet invalid criminal sau, în viitor, cine ştie? - un bărbat homosexual mamă eroină, un ayatollah evreu, un star porno impotent - ce-are a face, la urma urmei Beethoven a fost surd, Jan Zizka - orb iar Van Gogh într-o ureche!

Summitul NATO din 8-9 iulie pică la fix, într-una din pauzele Euro 2016, exact ca Brexitul. Nu trebuie să lăsăm goluri în cursivitatea entertainmentului perpetuu care guvernează Lumea Secolului XXI, dar nici să ne batem joc, să suprapunem evenimentele de să nu mai ştie săracul elector, săracul contribuabil, sărmanul cetăţean pe ce canal să se uite! La noi, cînd s-a făcut summit NATO, în 2008, a fost la început de aprilie, cît să nu incomodeze nici Paştele Ortodox, nici mult aşteptata mini-vacanţă de 1 Mai... Şi, uite-aşa, s-a umplut luna aprilie de distracţii şi n-am mai remarcat ditamai criza, ceea ce a mai dat un răgaz de duduială economiei şi un surplus de inerţie nesimţirii imobiliare...

România e un membru de nădejde al NATO, aşa cum e un membru de nădejde al Uniunii Europene. Toată Europa, privind la englezi, începe să se întrebe dacă n-ar fi cazul să organizeze un plebiscit local să vadă dacă şi lumea de la ei din ţară ar vrea înăuntru sau afară din uniune. Pentru a se întreba mai apoi, dacă chiar se face un referendum, care va fi rezultatul consultării populare. Lumea începe să-şi dea seama că, de fapt, în toată vorbăria asta despre democraţie, pe popor nu l-a întrebat nimeni dacă vrea în fel şi fel de uniuni şi coaliţii. Pe orice popor. Pe nici un popor. Dar, dacă în România s-ar fi făcut sau s-ar face un referendum care să întrebe plebea dacă vrea în UE, dacă vrea în NATO, sau în orice altă cumetrie transfrontalieră, votul covîrşitor ar fi pentru "înăuntru". Şi nu s-ar obosi nimeni să caute pe google ce înseamnă asta...

România a intrat în UE în 2007, bucuroasă să plătească accize europene. Taximetriştii au fost bucuroşi să perceapă 1,39 lei /km, ca la noi, dar să plătească preţul carburantului ca în Europa. Fumătorii au fost bucuroşi să cîştige salarii ca la Românica, dar să cumpere ţigări la tarif occidental. Întreprinzătorii s-au bucurat că există fonduri europene pe care nu le absorbim, dar le alimentăm. Şi tot aşa... Cred că ţine de generozitatea tradiţională a poporului român...

România a intrat în NATO în 2004. Dar, în 2003, ţara noastră, de bunăvoie şi nesilită de nimeni, a făcut, spre deliciul lui Michael Moore, parte din celebra "Coalition of the Willing" (îngrămădeala pro-americană a lumii a III-a), alături de Republica Palau, Costa Rica, Islanda, Maroc, Afganistan (!), Kuweit, El Salvador şi alte mari puteri militare ale lumii.

Aderarea noastră a fost politic bună. Obiectivul de imagine a fost atins. Noi ne-am prefăcut că îndeplinim condiţiile, ei s-au prefăcut că ne cred. Noi am cumpărat de la ei. Ei ne-au vîndut nouă. Cheia unei simbioze fericite!

Românii au o veche tradiţie militară a alianţelor. În Evul Mediu, am făcut fel şi fel de alianţe. O parte din timp, domnitorii noştri zăceau în temniţele aliaţilor, în cealaltă parte, aliaţii lor erau gazduiţi în ocnele noastre.

România a început cel de-al Doilea Război Mondial într-o tabără, l-a încheiat în cealaltă tabără, cea cîştigătoare, după care a plătit datorie de război şi a fost ocupată politico-ideologic de aliaţii cu care a repurtat victoria.

Cînd a fost cazul, ne-am scris propria noastră istorie. Războiul Ruso-Turc a devenit Războiul de Independenţă în cărţile noastre, iar Ruşii de Vede - Roşiorii de Vede în atlasele noastre. Aşa că cine ştie cum vor arăta summiturile NATO în manualele şcolare (alternative) româneşti ale secolului XXII...

Nu va exista un conflict deschis între NATO şi Rusia şi noi nu vom fi nici cotropiţi, nici cuceritori, nici provocaţi să dăm măsura eroismului nostru legendar. Războiul nu mai e ce-a fost, de-aia şi economia a ajuns cum a ajuns... Dar istoria e ciclică şi Războiul Rece se pare că revine la modă. Decenii de încruntări şi mîrîieli, înarmare cît cuprinde, apoi tratate de neproliferare a unor arme, de reduceri de efective, tratative, perestroika, glasnost, o luptă nouă împotriva corupţiei, cine ştie? -, şi, între timp, accese de dat cu bombardeaua în nişte ţări îndepărtate, despre care nimeni n-are habar cu ce se mănîncă - Vietnam, Coreea, Afganistan, Sudan, Irak.

România e fericită că e băgată în seamă. Poate mai cumpără nişte fregate, că le mai ies la americani din garanţie, poate mai face un scut pe la Sovata, în caz că iredentiştii se aliază cu Coreea de Nord şi capătă reţeta fabricării unei bombe atomice într-o sifonărie, poate că mai capturează nişte terorişti care au sechestrat-o pe Monica Tatoiu într-o toaletă ecologică...

Summitul o sa treacă... Vine vara şi rămînem doar cu cataclismele stelare de pe Discovery şi cu profeţiile apocaliptice ale lui Nostradamus, desluşite de Libertatea, cu Arsenie Boca şi cu speranţa creşterii economice promovate de alegeriile legislative. După scrutin, nu mai avem nevoie de inventat pericole, că se va dovedi că puşculiţa publică e goală, sectorul privat - falit, că economia nu creşte, creditarea nu se relansează, piaţa imobiliară se năruie ca reşedinţa purceluşului neprevăzător, iar Tigrul Europei e un pisoi urduros.