File de criză

Criza loveşte nemilos. Pe toată lumea, chiar şi marile firme. Acesta este mesajul unei ştiri care ne spune că din 120 de magazine, prezentare şi vînzări, o firmă cu renume şi reţea naţională a fost obligată să rămînă doar cu 27. Un bun prieten îmi povesteşte, zilele trecute, şocul pe care l-a resimţit trecînd mai deunăzi pe acasă, prin satul de unde se trage. Acum cîţiva ani, erau peste 300 de vaci în ciurda satului. Acum au mai rămas 27! În vremea aceasta, noi nume îşi fac loc pe listele oficiale ale miliardarilor tranziţiei româneşti. Încerc să pun cap la cap aceste instantanee, să le aşez pe fundalul temei care domină viaţa românilor - CRIZA. Ce fel de criză? Cum se produce şi cum se propagă? Cine are în mîini frîiele care ar putea să-i domolească trapul? Mai poate cineva să-i stea împotrivă, ori vom fi zdrobiţi de potcoavele ţintuite ale cailor nărăvaşi, scăpaţi din dîrlogi. De ce creşte sărăcia acolo unde te-ai aştepta mai puţin şi de unde cresc averile unora care nu fac nimic? Cum pot fi toate acestea integrate într-un tablou coerent al României?

Scăderea puterii de cumpărare a populaţiei se resimte pe toate pieţele, iar vînzările de produse IT nu au de ce să facă excepţie. Dacă este să ne referim la această piaţă specială, trebuie să mai adăugăm că ea a fost şi este în bună măsură dependentă de marile comenzi ale instituţiilor de stat, precum şi ale firmelor străine cu bugete consistente, care şi-au des-chis şi amenajat sedii, ori sucursale în România. Aceea a fost perioada de înflorire a vînzărilor şi ea s-a încheiat, cam de multişor vreme. Valul următor, abia peste 8-10 ani, dacă economia iese din fundul prăpastiei. Cumpărătorii "cu bucata" nu au făcut niciodată mai mult de o treime din încasările firmelor de desfacere pentru astfel de produse. Valorile de creştere ale marilor firme au îngheţat şi, odată cu ele, şi investiţiile în "infrastructură IT". Statul mai taie şi el din cheltuieli şi astfel vînzătorii care-i asigurau produse şi servicii mai iau un pumn în plex. Cît des-pre cumpărătorul cu bucata, pînă la IT, se uită tot mai des la banii de pîine, lapte şi alte furnituri pentru gospodărie, fără de care nu mai apucă ziua de mîine, necum pe cea de poimîine. Tabloul de ansamblu pare să aibă o anume coerenţă, iar criza este forţa care animă actorii şi justifică situaţia, respectiv acţiunile lor.

Toată lumea vorbeşte despre economia de subzistenţă a satului. Atunci, în satul prietenului meu, de ce scade numărul animalelor, în loc să crească? Preferă ţăranii să cumpere lapte de la "magazinul alimentar", în loc să-l ia de la Joiana? Cu siguranţă, nu! Misterul pare să-l fi dezlegat omul care duce vacile satului la păşune: "nu mai ia omul bani pe lapte, nici cît să plătească fînul ce-l dă vacii pe iarnă, necum munca lui în grajd. Dacă, Doamne fereşte!, mai dă cîte una de boală, apoi n-are nici cu ce chema doctorul, iar s-o lase să moară în grajd, nu-l rabdă inima!" Datele arată că, într-un an, românii nu ating nici jumătate din consumul mediu de lapte al unui "cetăţean european". Expansiunea bolilor de nutriţie în patologia copiilor şi a tinerilor întăreşte această constatare. Deşi i se spune economie de subzistenţă, doar o treime din producţia de lapte rămîne în consumul propriu. Ceva mai puţin de o treime din producţie este comercializată direct pe pieţele locale şi numai 12% este vîndut producătorilor industriali, care au reţele de colectare. Misterul este explicat prin "politica de preţuri". Dacă-şi duce singur laptele la piaţă, producătorul cîştigă de două şi chiar de trei ori mai mult, decît dacă l-ar da "colectorului", iar cumpărătorul din piaţă plăteşte şi de două ori mai puţin litrul de lapte, decît dacă l-ar lua din supermarket! În consecinţă, loviţi de această inacceptabilă "manipulare a pieţei", marii producători fac demersuri pe lîngă Ministerul agriculturii să reteze avîntul capitalist al producătorilor/comercianţilor de lapte, care-şi găsesc singuri cumpărătorii pe piaţă şi, sub faldurile normelor europene, să le garanteze monopolul de preţ care desfiinţează ciurdele satelor! Ţăranul crescător de vaci, din satul prietenului meu, nu-i lovit de criză, ci de politica de monopol a celor care vor să-i folosească munca pentru a stoarce de cîte zece ori profit, din buzunarul cumpărătorului de produse alimentare de la raft! Jaful bazat pe acest mecanism al monopolului şi al influenţei directe asupra celor care fac legile în ţara aceasta a prăduit mai rău economia rurală a Româ-niei, decît oricare dintre efectele "crizei mondiale!

Cum reuşesc unii, în România, să-şi sporească averile în timpuri de criză nu are nimic de a face cu economia de piaţă, cu criza mondială ori cu petele de pe suprafaţa Soarelui. Are totul de-a face cu clientelismul politic şi cu mulgerea pînă la sînge a ţîţelor statului, de către viţeii neînţărcaţi ai camarilelor puterii.

Concluzia e inevitabilă. Criza nu-i pentru toţi una: pentru unii-i mumă, iar pentru alţii-i ciumă... "după cum o cer, enteresele partidului", vorba lui Caragiale.