Finis gloriae mundi

Juan de Valdes Leal şi-a realizat lucrarea pentru una dintre cele mai vechi instituţii de caritate din Sevilla, fondată la 1674, pentru îngrijirea bătrînilor şi a infirmilor fără mijloace de întreţinere. Nu este o privelişte plăcută. Contemplarea ei zilnică, dacă ar fi să urmăm îndemnul înţelepţilor Orientului, ar putea, în schimb, să fie antidotul cu efecte miraculoase pentru setea oarbă de putere a celor care îşi petrec viaţa în goană, niciodată terminată, după glorie şi mărire. Nu cred că T. Băsescu a văzut vreodată tabloul, după cum nu cred nici că a citit Levantul lui Cărtărescu! Drumul parcurs de acest personaj al vieţii noastre publice, din galeria nemuritorului "Dinu Păturică", a slugilor care îşi fură şi pe urmă îşi înlătură fără scrupule şi fără milă stăpînii pentru a le lua locul, pentru a se bucura sec şi odios de privilegiile puterii şi ale averilor însuşite, depăşeşte cu mult semnificaţiile unui destin individual. Este o marcă a timpurilor, aşa cum era şi la Nicolae Filimon!

De la "Nimeni nu mă poate atinge", la "Nu îmi este teamă că voi fi arestat", Traian Băsescu a parcurs, în doar cîteva luni, drumul, nu de la mărire la decădere, ci de la o lume în care a abuzat fără limite de privilegiile puterii, o lume pe care o înţelegea şi în care se mişca "liber", cu nedisimulată aroganţă, la una în care cele mai multe dintre privilegii au dispărut, plină de constrîngeri noi, o lume pe care este total incapabil să o înţeleagă, ori să o accepte. Dintr-o perspectivă creştină, este un om demn de milă. Aruncat în mijlocul unui ocean de ostilitate, orb, cu mişcări haotice, risipindu-i energia, fără să-i îmbunătăţească starea, dimpotrivă!, fără cea mai mică idee despre unde este malul, ori de unde ar putea veni salvarea. Din perspectiva puterii, însă, tabloul este cu totul diferit. Cu fiecare declaraţie, reacţie şi mărturisire, T. Băsescu spune ceva semnificativ despre inadecvarea lui structurală, despre eşecul de fond al exerciţiului puterii care l-a îmbătat, pînă la intoxicare. Nu există nici un motiv să punem la îndoială sinceritatea reacţiilor de astăzi, nici încrederea în declaraţiile din trecut. Traian Băsescu, Preşedintele, chiar a crezut că a ajutat la întărirea forţei de acţiune a sistemului justiţiei, la creşterea eficienţei sale în raport cu "lumea de sus" a politicii şi a oamenilor din cercurile puterii. Atît el, cît şi "justiţia" au subînţeles că cercul său de putere, apropiaţii săi, sunt excluşi din raza imediată de acţiune. Aşa a şi fost! Cînd "făcea sugestii televizate", ori cînd punea mîna pe telefon să vorbească cu procuroul şef al DNA, ori cu alţi înalţi responsabili ai justiţiei, cînd se zborşea în CSM la oricine ar fi avut alte soluţii sau poziţii, decît cele ale "oamenilor săi", T. Băsescu a crezut sincer că face bine, că ajută Justiţia, că este un titan al luptei împotriva corupţiei. Acelaşi exerciţiu şi în raporturile cu SRI, SIE şi alte instituţii specializate în operaţiuni de informaţii şi acţiuni speciale. Cînd le-a dat mînă liberă să "susţină" şi să "supravegheze" justiţia, să "monitorizeze" cercurile politice şi oamenii cheie din sistemul politic, de guvernare, T.Băsescu a crezut sincer că asta şi trebuie să facă instituţiile cu pricina, că aceasta este contribuţia lor firească la "întărirea statului". Acum, cînd a coborît în grabă şi singur treptele de la Cotroceni, descoperă siderat că justiţia are lacune, Procurorul General e doar un fost tînăr securist, îmbătrînit în rele, plecat la vînătoare de foşti preşedinţi. Serviciile de informaţii au prea multă putere, nu pot fi controlate de Parlament, iar scuzabilii non-îngeri de altă dată s-au transformat în draci cu cîte două rînduri de coarne numai bune să-l împungă pe el, fostul preşedinte! De dincolo de zidurile Cotrocenilor, V. Ponta, răul necesar, s-a transformat în Răul cel mai rău şi mai viclean, fostul partid de suflet este doar o scobitoare de care nu te poţi agăţa ca să pluteşti nici măcar o secundă, foştii "tovarăşi de drum" sunt ori prea slabi, ori prea nemernici şi răzbunători. Nimic din ceea ce este în jurul său nu pare să-i mai fie de folos, nimic nu mai are consistenţa ori forma necesare pentru a-l ţine la suprafaţă. În consecinţă, se scufundă irosindu-şi puterile în gesturi tot mai dezordonate, tot mai lipsite de sens în raport cu obiectivul supravieţuirii. Exact momentul potrivit pentru contemplarea valorii universale a cuvintelor incluse cîndva în ceremonialul de investire papală: sic transit gloria mundi!