Fobii de civilizaţie

Două lucruri mă uimesc, înregistrînd reacţiile lumii, la 5 ani de la 11 septembrie. Faptul că, între timp, anti-americanismul a devenit o "valoare identitară" în cele mai diverse medii civilizaţionale: de la preoţii laici ai "europenismului", la molahii predicatori ai jihadului islamic şi de la neo-tradiţionaliştii japonezi, la neo-imperialiştii ruşi. Greşelile politice ale Administraţiei Bush, în abordarea fenomenului terorismului internaţional şi în organizarea răspunsului Americii la atacurile din septembrie 11, oferă motive din belşug pentru a genera abordări mai productive şi mai puţin costisitoare. Oferă motive pentru critică şi diferenţă în plan internaţional. Pentru acţiuni alternative care să compenseze greşelile Washington-ului sau să le blocheze efectele. Nimic din toate acestea! În locul unui efort concertat, bazat pe intensificarea comunicării euro-atlantice, ni se oferă ciorba reîncălzită a unei propagande tot mai cinice, eliberată de orice preocupare pentru nuanţe, ca să nu mai vorbim de adevăr. O aud, nu fără doza de uluială inerentă, ţîşnind din gura actualului Preşedinte al Iranului, din mesajele grijuliu asezonate mediatic ale lui Osama bin Laden şi ale locotenenţilor săi, de la Moscova, din presa pariziană sau londoneză. De partea ei, America preferă să vadă anti-americanismul celorlalţi doar ca pe o reacţie locală, de "urticarie", la politica actualei Administraţii, sau să îl ignore, pur şi simplu! Spiritul lui Lenin este probabil liniştit: "cine nu e cu noi, e împotriva noastră!" a devenit principiu politic dominant în lumea mondializată a secolului XXI.

Dacă anti-americanismul fundamentaliştilor islamici îşi poate constitui o bază ideologică din diferenţele de credinţe, de valori, de "civilizaţie", din acuzaţiile de "imperialism" şi "oprimare istorică", cel european este de un ridicol desăvîrşit, lipsit de orice altă motivaţie decît incapacitatea unor lideri de a accepta realităţile, pe care le-au creat, ei şi partidele lor politice, aflate la guvernare în ultimii 20-30 de ani. O Europă care nu a depăşit diferenţele, divergenţele şi ambiţiile locale ale "jucătorilor istorici", slabă economic, politic şi militar, incapabilă să iasă din inerţiile post-belice, incapabilă, după căderea cortinei de fier, să gestioneze politic tensiunile unui spaţiu limitat, cum a fost cazul fostei Iugoslavii, nu mai vorbesc de relaţia cu Rusia, satisfăcîndu-şi vanitatea cu iluzii şi împăunîndu-se cu "construcţia europeană", noul-tărîm-al-tuturor-posibilităţilor-corecte-politic, care, în realitate nu este mai mult decît un spaţiu economic semi-integrat, dependent de mişcarea marilor economii extra-europene, plus un morman de instituţii birocratico-parazitare.

Al doilea lucru care nu oboseşte să-mi stîrnească stupefacţia este reacţia comunităţilor musulmane, implantate şi dezvoltate în spaţiul de civilizaţie european. Cu o preocupare susţinută pentru "păstrarea specificului originar", de la limbă şi credinţă, la manifestări publice şi norme de comportament impuse tinerilor, aceste comunităţi au devenit baze economice de sprijin pentru activitatea militanţilor radicali, fundamentalişti. Sunt donatorii principali, benevoli sau forţaţi, către nenumăratele "fonduri de sprijinire a musulmanilor", gestionate de moschei şi lideri fundamentalişti, trăitori cu acte în regulă în Europa, pe care nu obosesc să o înfăţişeze candidaţilor la fanatizare, sacrificiu-terorist şi jihad, drept Iadul tuturor relelor. Pe de altă parte, au devenit baze sigure de recrutare a "resurselor umane" necesare "războiului sfînt" împotriva "necredincioşilor" în mijlocul cărora trăiesc. Din 2001 şi pînă azi, nu s-a simţit nicio mişcare semnificativă, în mijlocul acestor comunităţi, menită să redefinească relaţiile cu spaţiul european integrator şi să reducă tensiunile create. Dimpotrivă, aud în aceste zile acuzaţii tot mai virulente de islamo-fobie! Oamenii se uită prea curios şi prea insistent la ei. Serviciile de securitate sau de ordine publică sunt mult prea insistente în a le supraveghea. Planează o atmosferă de neîncredere, care accentuează sentimentul de excludere. Sunt defavorizaţi, dacă nu chiar discriminaţi social. Pe scurt, anti-islamismul europenilor a luat forma unei nedrepte şi nemiloase "cruciade". Este imposibil să nu te întrebi dacă oamenii aceştia sunt complet inocenţi în ignorarea realităţii! Cum se face că sensibilitatea lor atît de ridicată la "nedreptăţile islamo-fobiei" dispare cînd este vorba de a sesiza euro-fobia pe care o cultivă în familie, în moschei şi în fiecare detaliu al vieţii lor cotidiene? Cum se face că rămîn incapabile să pună capăt, ei înşişi, fenomenului de "radicalizare" a discursului fundamentalist, transferat fără nicio greutate din spaţiul credinţelor religioase în cel politic? Cum se face că respectul faţă de "a fi diferit", pe care-l solicită zilele acestea cu vădite resentimente de la europeni, nu poate fi cultivat şi nu se manifestă absolut deloc în mijlocul lor şi în relaţiile cu comunităţile în mijlocul cărora trăiesc? Cum se face că pot aplauda discursurile rasiale ale lui Mahmoud Ahmadinejad, plîngîndu-se în acelaşi timp de rasismul europenilor şi de inflexibilitatea evreilor? Cum pot împăca sensibilitatea faţă de ştirbirea celui mai neînsemnat din atributele identitare ale culturii şi credinţei lor religioase, vezi reacţiile la aşa-zisele caricaturi ale Profetului, cu insensibilitatea faţă de acţiunile teroriste puse la cale în Europa, adică acolo unde au ales să trăiască. Unde, chiar dacă la periferie, trăiesc mult mai bine decît în ţările stăpînite de "marii predicatori ai cauzei răz-boinice a islamului". Discursul acesta stă mărturie pentru o conştiinţă ruinată de o profundă ruptură între realitate şi ideologie religioasă.

Dacă mai era nevoie de o confirmare, reacţiile lumii la 11 septembrie stau mărturie pentru adevărul tezei că războaiele se nasc mai întîi în mintea oamenilor, deci acolo trebuie mai întîi combătute. Politica şi ideologia pot să instrumentalizeze premisele cultural-civilizaţionale, pentru a le transforma în "combustibil al războiului". Leacul nu poate fi, însă, preparat decît în laboratoarele Culturii şi ale Spiritualităţii. Din păcate, atît Europa, cît şi Islamul trăiesc, simultan, o perioadă de profundă degradare a celor două structuri fundamentale ale oricărei civilizaţii raţionalist-umaniste.