Franţa şi Germania sunt solidare în subminarea stabilităţii sistemului bancar european

Doar câteva săptămâni au trecut de când Germania şi Statele Unite au semnalat că un punct controversat din negocierile privind modificarea Acordului Basel III, privind adecvarea capitalului bancar, a fost depăşit.

Problema o reprezintă stabilirea unui prag minim pentru capitalul băncilor care utilizează abordarea avansată pentru determinarea cerinţei de capital.

În cadrul acesteia, băncile îşi determină propriile ponderi de risc şi utilizează şi alte modele interne înainte de calculul activelor ponderate la risc, la care sunt raportate, apoi, diferite măsuri ale fondurilor proprii şi se obţine rata de adecvare a capitalului.

După criza financiară globală, autorităţile de supraveghere au "descoperit" că marile instituţii financiare manipulează, pur şi simplu, aceste ponderi, astfel încât necesarul de capital să fie cât mai redus. Mai mult, s-au observat şi diferenţe majore între bănci cu privire la ponderile de risc aplicate unor expuneri similare.

Soluţia propusă de Comitetul Basel, din cadrul BIS (Bank for International Settlements), a fost adoptarea unui prag minim pentru activele ponderate la risc determinate pe baza abordării avansate, stabilit pe baza abordării standard, unde ponderile sunt stabilite de autorităţile de reglementare.

Stefan Ingves, preşedintele Comitetului Basel şi guvernator al Băncii Suediei, susţine introducerea unui prag care să reprezinte 75% din valoarea activelor ponderate la risc, calculată conform abordării standard. Pragul ar urma să intre în vigoare din 2027, iar atingerea obiectivului va fi graduală odată cu iniţierea procesului în 2021, prin introducerea unui prag de 45%.

Chiar dacă negocierea pragului minim al capitalului s-ar fi încheiat, obiectivul unui Acord Basel III clar şi eficient este încă foarte departe. De ce? Deoarece "calibrarea unui prag inferior nu înseamnă nimic până când autorităţile de reglementare nu finalizează modul de calcul al abordării standardizate de la care porneşte", se arată într-un articol de pe site-ul revistei Risk.

Dar negocierile sunt departe de a fi încheiate, din cauza opoziţiei ferme a Franţei. Christian Stiefmueller, analist la Finance Watch, a declarat pentru Bloomberg că "Franţa are cel mai mare număr de bănci care sunt prea mari pentru a fi lăsate să cadă din Europa continentală", iar acestea "beneficiază de un mare avantaj competitiv prin utilizarea modelelor interne de risc".

Majoritatea băncilor mari din Europa se opun stabilirii unui prag minim pentru capitalul determinat cu ajutorul modelelor de risc, argumentele find cele obişnuite: va creşte costul creditării, în special pentru creditele ipotecare, şi se va reduce finanţarea economiei.

"Pragul de 75% este inacceptabil, deoarece abordarea standard va deveni astfel o restricţie pentru jumătate dintre băncile internaţionale", a declarat Francois Villeroy de Galhau, guvernatorul Băncii Franţei, după cum scrie Bloomberg. Francois Villeroy de Galhau a fost "transferat" la banca centrală din Hexagon în 2015, după ce a fost director general pentru piaţa internă la BNP Paribas.

La sfârşitul lunii trecute, guvernatorul Băncii Franţei a declarat că "deşi susţinem completarea acordului Basel III, alături de alte ţări, în special din Uniunea Europeană, vom respinge un acord Basel IV care se bazează prea mult pe metoda standardizată şi care va fi, deci, mai puţin eficient în măsurarea riscurilor reale".

Oare mai crede cineva că autorităţile de supraveghere şi conducătorii marilor bănci internaţionale, în special cei din Europa, au învăţat lecţiile crizei?

Conform datelor dintr-un articol recent de la Bloomberg, raportul dintre activele ponderate la risc şi activele totale la nivelul marilor bănci franceze este printre cele mai scăzute din Europa, alături de băncile din Scandinavia.

În cazul Credit Agricole, raportul este de circa 20% (n.a. ponderea de risc a obligaţiunilor guvernamentale este zero, iar pentru aceste expuneri nu este nevoie de capital), iar pentru BNP Paribas raportul este de circa 30%.

Cei mai mari susţinători ai introducerii pragului minim sunt americanii, iar în urma negocierilor din ultimele luni se părea că Germania este gata pentru un compromis. Doar Franţa mai rămânea în opoziţie.

După alegerea lui Emmanuel Macron, lucrurile s-au schimbat radical, după cum scrie Bloomberg pe baza informaţiilor din surse anonime, deoarece "guvernul german doreşte foarte mult să-şi arate solidaritatea cu Franţa şi noul său preşedinte".

În aceste condiţii, ale noii "solidarităţi" franco-germane, Comitetul Basel ia în considerare revizuirea pragului, astfel încât nivelul acestuia să fie "mai acceptabil pentru toţi membrii", după cum scrie agenţia de ştiri americană.

Pentru profesorul de finanţe Richard Werner, care a demonstrat empiric faptul că băncile comerciale creează "bani" din nimic prin creditare, o demonstraţie care respinge teoria bancară a intermedierii financiare, dezbaterile din jurul cadrului de adecvare a capitalului sunt inutile, iar acesta este destinat eşecului, la fel cum s-a întâmplat şi cu Basel II.

În articolul "How do banks create money, and why can other firms not do the same? An explanation for the coexistence of lending and deposit-taking" (International Review of Financial Analysis, vol. 36, decembrie 2014), profesorul Werner arată că "în condiţiile în care băncile inventează banii sub forma depozitelor, reglementarea bancară bazată pe adecvarea capitalului nu conduce la restricţionarea activităţii", deoarece "băncile pot inventa, pur şi simplu, banii, care sunt apoi utilizaţi la majorarea capitalului".

Oare asigurarea stabilităţii sistemului bancar internaţional este o misiune imposibilă? Şi cine va fi vinovat, dar, mai ales, cine va plăti pentru atitudinea iresponsabilă a unor autorităţi de supraveghere şi reglementare când va veni următoarea criză?