Gazele de şist: miracol sau o simplă "bulă" speculativă

Odată cu aprobarea, în ultima şedinţă de guvern din luna august, a unui proiect de lege ce ar putea conduce la deschiderea exploatării miniere de la Roşia Montană - obiectiv asupra căruia USL făcea baraj înaintea alegerilor parlamentare, dar pe care acum îl sprijină de o manieră voit confuză - întrebările privind viabilitatea economică a acestui tip de întreprinderi revine în atenţia opiniei publice. Să fie aurul de Roşia Montană sau, mai nou, gazele de şist şansa unei autentice relansări economice? Sau sunt doar simple bule speculative? Punând între paranteze argumentele ecologiste sau istorico-culturale, o minimă informare este necesară. Cu atât mai mult cu cât un sondaj de opinie releva, săptămâna trecută, faptul că opinia publică nu ar fi informată în privinţa gazelor de şist.

Indiscutabil, unul dintre factorii care au contribuit la firava redresare economică din Statele Unite a fost exploatarea petrolului şi gazelor de şist. În Dakota de Nord, devenită un fel de Eldorado, creşterea economică - ca urmare a exploatării petrolului de şist - a fost anul trecut de 10%. După 2010, Statele Unite au devenit aproape independente faţă de exporturile din ţările OPEC. Spre exemplu, producţia de gaze de şist a trecut de la 20 de miliarde de metri cubi, în 2005, la 220 de miliarde de metri cubi, în 2011, cu peste 200.000 de puţuri în exploatare. Deja în 2011 gazele de şist reprezentau 35% din producţia americană de gaze şi se preconizează ca, în 2015, SUA să devină primul producător mondial de gaz, înaintea Rusiei.

Dar de ce o astfel de operaţiune, aparent atât de lucrativă, nu a fost realizată înainte de criza economică? Se spune că unul din motive ar fi cel tehnologic: tehnologia existentă până de curând nu permitea exploatarea petrolului dincolo de 1500 de metri adâncime. Dar, încă din anii "50 ai secolului trecut, în Franţa guvernele (atât ale celei de-a IV republici, cât şi guvernele din timpul preşedinţiilor lui de Gaulle şi Pompidou) au încurajat exploatarea aşa numitelor "gaz de Lacq" aflate la mare adâncime în zona Pirineilor (de la localitatea Lacq din departamentul Pyrénées-Atlantiques luându-şi şi denumirea), cunoscute astăzi ca fiind gaze de şist. La aceea vreme, industriaşii americani din domeniul petrolului considerau acest gen de resurse ca neexploatabile şi nu doar din cauza costurilor. Şi totuşi, francezi le-au exploatat dezvoltând tehnica necesară. Doar tranziţia spre centralele nucleare a frânat, mai târziu, dezvoltarea acestei forme de exploatare. Argumente în favoarea exploatării petrolului şi gazelor de şist ar fi!

Şi totuşi, cu toate aceste dovezi, mulţi, foarte mulţi rămân sceptici în privinţa miracolului economic produs de gazul de şist. Iată câteva exemple în continuare. În numărul din martie 2013 al lunarului Le Monde Diplomatique Nafeez Mosaddeq Ahmed, director al Institute For Policy Research And Development din Brighton se întreba: "Şi dacă <  revoluţia gazului de şist >, departe de a fortifica convalescenta economie mondială, va degenera într-o bulă speculativă gata să explodeze? Fragilitatea recuperării economice, precum şi experienţele recente, ar trebui să incite mai degrabă la prudenţă în raport cu un entuziasm puţin realist". Încă de acum doi ani, din vara lui 2011, o anchetă publicată de New York Times atrăgea atenţia asupra mecanismului mediatic de construcţie a acestui adevărat boom, punând în evidenţă îndoielile multor observatori privind "supralicitarea deliberată şi ilegală a randamentului exploatărilor şi a volumului rezervelor". Într-un articol din ianuarie 2012 din revista americană Nature (Oil's tipping point has passed) James Murray şi David King (ultimul fost consilier ştiinţific al guvernului britanic) arătau că randamentul unui puţ de gaz de şist scade cu între 60% şi 90% în primul an de exploatare. Ceea ce înseamnă că metoda fracturării hidraulice nu are doar efecte asupra mediului ci poate avea şi serioase consecinţe economice câtă vreme generează o activitate cu o foarte scurtă durată de viaţă. La începutul anului trecut, într-un articol din Petroleum Review (Inflating US shale gas reserves), revistă a industriei petroliere din Marea Brtianie, doi consultanţi americani, Ruud Weijermars şi Crispian McCredie, puneau sub semnul întrebării "fiabilitatea şi durabilitatea exploatărilor de gaze de şist din SUA" constatând că previziunile petroliştilor americani au fost influenţate de noile reguli ale Securities and Exchange Commission (organismul american care reglementează şi controlează pieţele financiare) adoptate în 2009 şi care permit companiilor să cuantifice volumul rezervelor după cum consideră de cuviinţă, fără o verificare prealabilă de către o autoritate independentă.

Ca şi în cazul exploatării de la Roşa Montană, şi în cazul gazelor de şist, argumentele economice nu sunt în măsură să înlăture suspiciunile. Graba autorităţilor române de a intra în tot felul de jocuri cu valenţe speculative pare a ţine de caracterul din ce în ce mai puţin raţional al politicii. Căci eventualele consecinţe nefaste şi efecte perverse ale unor astfel de exploatări vor veni după terminarea mandatului. Ar fi nevoie de mai multă circumspecţie, dar cine mai apreciază astăzi prudenţa în politică?