Geniul rău din computer

În ciuda aspiraţiilor unora către originalitate şi a revoltei altora împotriva meliorismului politic, democraţia, în oricare dintre variantele sale acreditate, nu este nici mai bună, nici mai rea, decît o fac să fie utilizatorii ei. În peisajul predictibil şi lipsit de imaginaţie al campaniilor electorale post-decembriste, se întrezăreşte totuşi o noutate. Tema fraudării alegerilor. Dacă ne raportăm la experienţa României moderne, avem de-a face doar cu o recădere în "normalitate". În lumea lui Caragiale, spre exemplu, singura problemă politică este ca nu cumva fraudarea alegerilor să fie profitabilă adversarilor! În rest, ea era deja o modalitate normală de exprimare a raporturilor politice, general acceptată de toate părţile şi de toţi com-batanţii.

Pînă acum, tema fraudării alegerilor a lipsit din istoria Tranziţiei, tărîmul tuturor păcatelor şi al suferinţelor noas-tre, fapt întrutotul remarcabil şi aparent paradoxal. De ce fenomenul se produce abia acum? Ce spune el despre mersul democraţiei la români?

"Furtul revoluţiei", de care a fost insistent acuzat FSN-ul, după primele alegeri post-revoluţionare, nu intră în aceas-tă categorie, pentru că nu s-a referit la vreo malvesaţiune electorală, tehnică, ci la un soi de siluire a mecanismului democratic al votului majoritar care, în condiţiile de atunci, favoriza masiv FSN-ul, autoritate de guvernare transformată în partid politic, lăsînd prea puţine şanse firavelor formaţiuni politice renăscute din cenuşa istoriei ori inventate de personalităţile accentuate ale momentului, de genul "Contelui Zambra".

Primul partid care a reintrodus tema în discursul politic a fost PRM, dar vocea sa a rămas pînă de curînd izolată. Chiar şi din perspectiva acestui partid, tema fraudării alegerilor nu a ocupat centrul discursului politic, deşi susţinută pe alocuri foarte vocal. Rolul ei a fost doar să ofere o explicaţie plauzibilă propriului electorat, pentru dis-crepanţa dintre "justeţea" poziţiilor partidului şi charisma liderului său, pe de o parte, şi rezultatele de vot neconvingătoare care ieşeau oficial din urne, de cealaltă. Lucrurile s-au schimbat radical la ultimele alegeri. Actualul preşedinte al României a acuzat direct guvernul Năstase şi instituţiile puterii, inclusiv Biroul Electoral Central, de fraudă electorală, ameninţînd cu o revoltă populară şi cu represalii masive internaţionale, dacă "Adevărul şi Dreptatea" nu sunt lăsate să triumfe. Este "ingredientul" care apropie cel mai mult aceste alegeri de "Revoluţia portocalie" de la Kiev şi singurul care justifică, într-un fel, apropierea insistentă care s-a făcut între cele două "fenomene", în ciuda uriaşelor diferenţe de context intern şi internaţional în care evoluau Româ-nia şi Ucraina. Contestaţia nu a avut efecte legal-tehnice, fiind respinsă, dar a permis ceea ce puţini credeau că este posibil, răsturnarea balanţei politice, în Parlament, şi realocarea responsabilităţii de guvernare unei "imposibile majorităţi" formate post-electoral prin "fuga la inamic" a Partidului Conservator. Iată că acum, dintr-un element marginal al discursului politic, tema fraudării alegerilor devine parte integrantă a campaniei electorale, chiar şi pentru euro-parlamentare. Preluată de toate partidele mari, ba chiar şi de către ONG-urile civico-politice. PSD-ul, prin vocea unui prim-vicepreşedinte acuză PD-ul că pune la cale "operaţiuni de anvergură", aşa zisul turism electoral, iar pe reprezentanţii PNL-ului de "mită electorală". În plus, PSD-ul preia tema "softului electoral", ca mecanism principal de fraudare, pe care "puterea" şi l-ar fi pregătit din timp. Rumoarea stîrnită de posibilităţi şi intenţiile de fraudare a alegerilor a fost înteţită de "cearta" dintre Ministerul de Interne şi In-stitutul Naţional de Statistică cu privire la numărul românilor ce trebuie înscrişi pe listele electorale - esenţial pentru a se calcula pragul de validare a votului la referendumul propus de Preşedinte. În sfîrşit, Pro-Democraţia pro-pulsează tema în prim-planul dezbaterii, insistînd asupra "urnelor mobile", ca mecanism de fraudare a alegerilor.

Partidele politice, mai ales cele cu o greutate electorală mare, ar trebui să se ferească de tema fraudării alegerilor, mai rău ca dracu de tămîie. Cu cît sunt mai convigătoare în susţinerea ei, cu atît îşi sapă mai adînc propria groapă! Un electorat convins de faptul că alegerile sunt fraudate sistematic, sau pot fi fraudate, are puţine opţiuni de exprimare şi toate sunt detrimentale democraţiei. Una este absenteis-mul! Cine se mai duce să voteze, ştiind din capul locului că rezultatul final este fabricat de un soft, mînuit de oamenii puterii? Altă soluţie este ocolirea şi chiar contestarea mecanismului democratic al alegerilor, adică "evadarea" în universul totalitar-coşmaresc al "revoluţiilor plebiscitare"; al "revoluţiei permanente"; al "batalioane de asalt", formaţiuni para-militare care iau locul partidelor; al "democraţiei" partidului-stat ori partidului-unic-stat etc. O altă consecinţă ruinătoare pentru de-mocraţie este dele-gitimarea, fie şi parţială, a guvernării, oricare ar fi rezultatul alegerilor şi oricare ar fi învigătorii.

De ce îşi asumă partidele din România asemenea riscuri, uriaşe, atît pentru ele, cît şi pentru ţară?

Ori din amatorism şi crasă inconştienţă, ori pentru că sunt împinse într-acolo! Eşecul democratic al Româ-niei este o miză care se joacă, încă, atît în competiţia dintre puterile Europene, cît şi în meciul mult mai complicat dintre Rusia şi Statele Unite. După eşecul "tranziţiei" şi după cel al "revoluţiei portocalii", cineva s-a gîndit, poate, că este momentul potrivit pentru o "dictatură de dezvoltare", ori o "dictatură" pur şi simplu. S-au mai văzut cazuri, chiar dacă respectivele ţări erau membre ale UE şi NATO.