Greu la deal cu boii mici!

• Pro domo

Încă din primăvara anului trecut, dar şi pe parcursul anului, am semnalat onest, economic şi, mai ales, financiar, România nu se simte bine. Deloc!

Pus la obroc prin felurite mijloace ortodoxe, heterodoxe, dar mai ales, ne-ortodoxe, am fost ignorat! Cu dezinvoltura "precoce" a celor care, cu sacii în căruţă, cred că nimic nu mai contează!

A venit scadenţa! Se clatină şandramaua. Şi nu e o şandrama, e România!

Ajuns sieşi, Guvernul a eliminat din conţinutul său notorietăţile şi odată cu ele expertiza real necesară.

Acum îşi dă cu stângu-n dreptu", încercând să scoată bani din piatră seacă, adică s-o scoată la vopsea cu promisiunile elucubrante din campanie. Uzând de un limbaj macaronic, explică cum stă treaba cu pensiile (nesimţite), cu arieratele (imense), cu plăţile imediat exigibil (moştenirea liberală!), cu recondiţionarea ocupării salariale în domeniul public (toată expertiza ajunsă la vârsta pensionării este condamnată să iasă din sistem!), cu şomajul (aşa e peste tot!), cu criza (n"a zis dom" Preşedinte?!) şi, în fine, cu bugetul (codat şi ras la sânge!).

Ca să dea bine la "bobor", ne ameninţă cu o creştere economică de 2,5 % (evident "din plaivas"!), cu un deficit de 2% din PIB (nu ne permitem şi nu ni se permite mai mult !; în fapt, nici 5% n-o să fie suficent!), cu dezvoltarea infrastructurii (preţ de 10 miliarde, adică 7% din PIB), cu o creştere cu 5% a pensiilor şi cu tot atât a preţurilor (rata inflaţiei), başca, cu "puşca şi cureaua lată" (dacă nu suntem cuminţi!).

Nimic despre agenţii economici privaţi, adică despre finanţatorul de primă instanţă al ţării. Şi tot nimic despre mişmaşurile la care se face apel şi care - global - sunt escamotate!

• Clarificări 1 - De ce a rezistat guvernarea liberală?!

1. Guvernul liberal a fost pragmatic. Dezinvolt cu căruţa interesului naţional, preocupat de propria existenţă, a redescoperit şi aplicat reţeta supravieţuirii oricărui executiv: dezvoltarea neinflaţionistă a bazei de impozitare, creşterea (chiar nesustenabilă!) a veniturilor populaţiei şi dezvoltarea consumului final pe seama importurilor. În fapt, toate politicile liberale se pot reduce la:

- scăderea ratei de impozitare a veniturilor la 16% şi unificarea ei, în fapt o schimbare de paradigmă în fiscalitatea directă care a descuamat economia gri, aducând-o la suprafaţă, adică " în baza de impozitare ", sub formă de noi resurse fiscale;

- scăderea ratei contribuţiilor de asigurări sociale, atât la angajat, cât şi la angajator, decizie strategică care, şi pe fondul creşterii economice sus­ţinute, a contribuit organic la stabilitatea mediului de schimb (fie că vorbim de preţurile şi tarifele din economia reală, ori de rata dobânzii şi rata cursului de schimb din economia financiară!) şi, deopotrivă, la consolidarea puterii de cumpărare a veniturilor.

Rezultatul pozitiv nu s-a lăsat aşteptat : s-a obţinut o dezinflaţie liniştitoare, o creştere (nesustenabilă) a nivelului de trai şi, odată cu ele, pacea socială necesară.

Din păcate, scăderea ratei contribuţiilor sociale (strict dependentă de rata ocupării salariale, adică de creşterea economică) şi dezvoltarea consumului prin apelul excesiv la importuri (adică, pe datorie) nu sunt sustenabile decât pe termen scurt. Dar ce contează?! S-a ajuns cu bine la soroc??!

2. Dispunând de "doxa" necesară, executivul liberal a înţeles raţiunea aşezării cailor, adică a Puterii, înaintea căruţei (adică a interesului naţional real!), au aplicat cu nonşalanţă adagiul "fă-te frate cu dracu", până treci puntea" şi au acceptat susţinerea politică, deloc dezinteresată, a PSD.

Rezultatul, inclusiv electoral? Peste aşteptări!! Inclusiv, şi mai ales, în defavoarea susţinătorului.

• Clarificări 2 - De ce "puşca şi cureau lată"?!

1. Constituţia convine - în dispreţul societăţii civile, al contribuabililor (vezi art. 138) - că Bugetul Public Naţional (BPN) cuprinde Bugetul de stat, Bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele locale ale comunelor, ale oraşelor şi judeţelor.1

În fapt, "strânsura" de bani publici care decurge convenţional din sanc­ţionarea veniturilor contribuabililor români (vorbim de fiscalitate, de impozite şi taxe, dar şi de contribuţiile sociale colectate în consens cu principiile de mutualitate şi solidaritate care decurg din contractul social) nu se regăseşte decât parţial în Bugetul public naţional.

Întregul, respectiv Bugetul General Consolidat, despre al cărui deficit, netransparent, se face vorbire pe sticlă, în presă şi în declaraţii, cuprinde încă 10 bugete care nu sunt de nasul populaţiei (Bugetul Companiei naţionale pentru infrastructură rutieră, Bugetul autorităţii pentru valorificarea activelor statului (AVAS), Bugetul activitivităţilor de privatizare, Bugetul trezoreriei statului, Bugetul activităţilor finanţate integral din venituri proprii, Bugetul Creditelor externe acordate ministerelor, Bugetul împrumuturilor interne, Bugetul fondurilor externe nerambursabile, Bugetul fondului "Proprietatea" şi Bugetul transferurilor între bugete) şi rămân, "discret", şi în afara discursului politic!

2. Problema fondurilor publice, a resurselor din care se constituie BGC şi a surselor din care se alimentează s-a agravat obiectiv din cauza înrăutăţirii condiţiilor efective care guvernează producţia internă (naţională) de valoare adăugată, înrăutăţire care decurge obiectiv din constrângerile exogene în exploatarea capacităţilor de producţie şi dependenţa excesivă de importuri (inclusiv şi mai ales alimentare), din flexibilitatea modestă a pieţei muncii şi restrângerea pieţelor de desfacere şi a debuşeelor externe, din îndatorarea excesivă (în primul rând pasivele interne şi externe exigibile în scurt!), din gelifierea creditului intern şi tendinţa de repatriere a capitalurilor străine, din fiscalitatea neprietenoasă, din rating-ul suveran modest (scumpirea creditelor externe) şi din restrângerea pieţelor de muncă externe.

3. În clinciul financiar pe care l-a convocat prăbuşirea producţiei interne de valoare adăugată (agravată de impactul negativ al crizei globale de solvabilitate asupra economiilor Lumii) şi îndatorarea externă semnificativă (costurile acesteia sunt deja o problemă!), Executivul caută cu înfrigurare soluţii de finanţare a cheltuielilor publice.

• Greu la deal cu boii mici!

Neînţelegând, probabil, reactivitatea perversă pe care o degajă intervenţiile în structura costurilor din economia reală, Guvernul a hotărât ca, începând cu 1 februarie curent, să crească rata medie a contribuţiilor sociale, în medie, cu 13,0%. Consecinţele nu sunt previzibile! Sunt certe. Creşterea generală a preţurilor finale, datorată numai acestei creaţii "sui generis" va fi de peste 3 p.p.

• Raţiuni şi perversiuni

Resursa fianciară primară pentru finanţarea cheltuielilor publice o constituie, cu certitudine, valoarea adăugată realizată în economia naţională. Mecanismele prin care o parte din valoarea adăugată este canalizată spre a alimenta fondurile publice sunt distribuirea (fiscalitatea indirectă şi contribuţiile sociale ale angajatorului) şi redistribuirea sa (fiscalitatea directă şi contribuţiile sociale ale angajatului).

1. Conform art. 4 (2) din Codului fiscal, "orice modificare sau completare [a sa] intră în vigoare cu începere din prima zi a anului următor celui în care a fost adoptată prin lege". Ca atare, nicio modificare în domeniul fiscalităţii, survenită ca urmare a adoptării unei legi fiscale în anul 2009, contrară Codului fiscal, nu poate modifica fiscalitatea în timp util!

2. Singura soluţie la îndemână pentru creşterea resurselor financiare care se fac venituri la buget ţine de sintagma "ce nu e înterzis, este permis!", în cazul de faţă, contribuţiile sociale.

Funcţionalizând ca paradigmă: "Înainte de orice, creşterea ratei valorii adăugate pe unitatea de produs, pe orice cale!", Guvernul sacrifică pe altarul propriei supravieţuiri, deopotrivă, bruma de stabilitate (încă prezentă în mediul economic naţional) şi parametrii de dinamică ai consumului final (creşterea presiunii cvasi-fiscale asupra ocupării şi implicit, asupra veniturilor curente !) şi îşi însuşeşte mecanismul ne-ortodox de creaţie a valorii adăugate : "ex nihilo"!

3. Să desacralizăm puţin, mecanismul!

Teoriile economice post-moderne convin că:

PIB = suma valorilor adăugate produse de agenţii economici (din economia naţională),

adică :

PIB = Salarii (S) + Dobânzi (D) + impozite indirecte (Ii) + amortismente (A) + profituri (P),2

În conţinut, impozitele indirecte (Ii) cuprind atât fiscalitatea indirectă (în primul rând TVA-ul) cât şi cvasi-fiscalitatea indirectă (contribuţiile de asigurări sociale date în sarcina angajatorului).

Orice creştere a "impozitelor indirecte" are efecte duale: creşte masa resurselor financiare care se face venit la bugetul public şi scade bunăstarea salariatului (prin diminuarea veniturilor şi prin creşterea preţurilor finale). Ca atare, creşterea cotei de contribuţii sociale, fie ea şi sub obrocul "stării de necesitate", nu este decât o nouă însărcinare, aceea de a ne mulţumi cu mai puţin din ceea ce ar trebui să ne răsplătească sudoarea!

• Consecinţe

1. Creaţia de valoare adăugată "ex nihilo" - ca şi creaţia de monedă "ex nihilo" - nu este decât o găselniţă la îndemâna "ălor" care deţin puterea!

2. Atât preţurile la care îşi va cumpăra populaţia bunăstarea, cât şi profiturile agenţilor economici şi veniturile publice vor creşte!

3. Efectele acestei redistribuiri mascate, ca şi efectele inflaţioniste ale creaţiei de valoare adăugată "ex nihilo" vor fi suportate exclusiv de contribuabil care, fatidic, este şi consumatorul final!

• Ce trebuie avut în vedere:

"De facto", toate cheltuielile publice (costurile sociale) sunt în sarcina exclusivă a contribuabililor (persoane fizice şi juridice private), sursa lor de finanţare, de primă instanţă fiind sectorul privat (cel care produce valoare adăugată primară, utilă şi indispensabilă). Şi, cum o parte din cheltuielile publice se finanţează din surse atrase (împrumuturi externe, ori interne, fonduri nerambursabile etc.), nu trebuie omis din judecata de valoare faptul că finanţatorul de ultimă instanţă este tot contribuabilul privat! El trebuie finanţat. Dacă se poate, ex-ante!

• Avem ce face?

În primă instanţă, să nu ne mai amăgim. Indiferent de raţiunea invocată, orice creştere a valorii adăugate, arbitrară, ori arbitrată de interesele puterii decidente nu este decât un act de putere discreţionar. Indiferent dacă această putere se numeşte patron, Bancă centrală, bancă finanţatoare, ori Guvern!

În secundă instanţă, să ne rugăm la "ăl de sus", "de la BNR", să administreze pro-bunăstarea populaţiei, măcar, rata dobânzii de politică monetară!

În terţă instanţă, să sperăm că "marile confederaţii sindicale" nu se vor etatiza!

Şi, în ultimă instanţă, să sperăm că vom ieşi, măcar, sănătoşi din aceas­tă încercare!

• Ce nu trebuie uitat:

Situaţia de cumpănă în care ne aflăm n-a survenit din senin, ea se datorează în bună parte incompetenţei, neavenirii şi erorilor politice care au guvernat România din decembrie "89!!