Hamlet la mîna a doua

Ei... ştiu, uşile teatrelor stau cu lacătul pe ele. De unde atîta Shakespeare, de unde atîta Hamlet? Ne mai rămîne internetul. Nu trebuie să căutaţi prea insistent. Variante care au făcut istorie încă se mai găsesc şi se oferă generos. Laurence Olivier, de la apusul erei expresionismului cinematografic; cea a lui Peter Brook, care restabileşte firescul expresiei actoriceşti şi dimensiunea umană a tragediei, într-un minimalism scenic care face punte cu teatrul japonez; cîteva scîntei din geniul lui Pintea, în varianta Tompa Gabor; varianta cinematografică a lui Zeffirelli, cu Mel Gibson în rolul titular şi... cîte altele, dacă ai răbdare să cauţi cu rîvnă. Iar, dacă nu vă place să răscoliţi internetul pînă daţi de asemenea "conserve" demodate, atunci vă rămîne întotdeauna credincioasă cartea... chestia aia cu coperţi şi foi multe între ele, pe care stau cuminţi tipărite litere, cuvinte, fraze şi catedrale ale gîndirii omeneşti, care închid în ele toate întrebările esenţiale despre viaţă şi rosturile ei.

Buuuun! Presupun că v-aţi făcut temele şi v-aţi lăsat orbiţi... a cîta oară... de tensiunea tragică a piesei. Acum să vedem cum vă descurcaţi la seminar! Dacă nu v-aţi pus-o niciodată, iaca, vă întreb eu acum: Cum se face că Hamlet junior nu moşteneşte coroana de la Hamlet senior, tatăl său? Cum se face că nu el, ci unchiul său, Claudius este încoronat ca noul rege? Faptul că tînărul Hamlet se află la Wittenberg, la studii, atunci cînd survine moartea fulgerătoare a tatălui său, nu are cum să ţină loc de explicaţie. Bîrfa din tîrg, de la Stratford, de pe Avon, zice că, în vremurile acelea, în Regatul Danemarcei, urmaşul regelui plecat la cele sfinte era ales de o adunare a nobililor mai de seamă... un fel de Cameră a Lorzilor cu funcţii constituţionale. Textul lui Shakespeare dă o picătură de apă la moară pentru această variantă, Act. 4, sc. 2, unde Hamlet se referă la modul în care Claudius a ajuns să îşi pună coroana pe cap: "Mi-a omorît un rege, iar pe mama o prefăcu în tîrfă ca să se-aşeze curmeziş între alegeri şi speranţele ce-avui şi-n locul vieţii mele, destinul lui să îl mărească". Ar mai fi o variantă, bazată pe un drept imperial de moştenire a coroanei, deţinut de Gertrude, fosta şi actuala regină, la care se referă chiar noul ei soţ, Claudius, Act1, sc2, atunci cînd pare că vrea să motiveze, să arunce o lumină asupra raţiunilor grabnicei şi neobişnuitei lor căsătorii: "...cîndva a noastră soră, acum regina noastră, moştenitoare imperială a acestui stat războinic"... Soluţia nu este deloc neobişnuită, vezi demersul lui Richard al III-lea care cere în căsătorie mîna văduvei Prinţului de Wales, Eduard, moştenitorul de drept al coroanei, pe care tocmai îl trimisese în lumea celor drepţi, iar asta încă înainte ca văduva să apuce să ajungă la groapă cu rămăşiţele iubitului ei soţ. Neobişnuita solicitare, însoţită de o tulburătoare declaraţie de dragoste, parte a unei macabre scene de seducţie, din care nu lipseşte admiterea omorului, este... acceptată de ilustra Doamnă chiar lîngă sicriul regalului defunct! Va să zică, accesul la Coroană prin intermediul femeilor, prin căsătoria cu deţinătoarea unui drept legitim asupra ei nu era deloc o stratagemă necunoscută, nici în vremea lui Shakespeare, nici în istoria anterioară a caselor regale. Cu toate acestea, ceva este încă putred în regatul Danemarcei. Dacă era la Wittenberg, cum se face că Hamlet, Prinţ al Danemarcei, îndreptăţit pretendent la Coroană, nu este anunţat nici de moartea părintelui său, nici de nunta mamei sale cu Claudius, cumnatul ei, intervenită la circa o lună după aceea? Unul dintre răspunsurile tulburătoare este că, de fapt, el era deja de o bună bucată de vreme acasă, la Elsinore! Era de mult la curte şi a fost martorul tuturor evenimentelor de care însă este profund şocat. Pentru care nu are nici o explicaţie satisfăcătoare. Dorinţa lui, exprimată faţă de rege şi regină, de a reveni la Wittenberg este doar proba faptului că a fost cîndva acolo, nicidecum că a fost în timpul evenimentelor care i-au dezintegrat lumea pe care o putea înţelege şi din care făcea parte. De întors acasă, recent, se întoarce Horatio, prietenul şi cîndva colegul său din vremea trecută a studenţiei. Hamlet are deja 30 de ani! Îl recunoaşte... dar abia cu greu, nu ca pe cineva pe care nu l-ai mai văzut doar de o lună. Un personaj suspendat existenţial, o personalitate în criză, un om care are sentimentul palpabil că se află în mijlocul unui ocean ostil şi ar da orice să se poată agăţa de ceva care să îi salveze viaţa, pe care să se sprijine. Iar sprijinul vine de la Horatio, Marcellus şi Bernardo. Problema este că el constă într-o închipuire!!!! O ipotetică ingerinţă a unei lumi intangibile în lumea reală. Este adevărat, o posibilitate luată în serios nu doar de contemporanii lui Shakespeare, ci şi de antici; textul lui Shakespeare face referire la premoniţiile de la Idele lui Marte ce preced căderea lui Iulius. Dar ce spune eu, este luată în serios şi de noi, astăzi, poate în forme culturale puţin modificate, dar cu acelaşi conţinut. O imagine marţială a decedatului rege Hamlet poate fi prevestitoare pentru vremuri de restrişte, poate de război, căci tînărul Fortimbras, necugetatul rege al Norvegiei, a încălcat tratatele semnate de tatăl său, învins cîndva de Hamlet, regele cel mort al Danemarcei, şi pregăteşte noi războaie. Cei trei nu pot desluşi deplin rostul arătării, căci ea refuză să le vorbească. Mesajul încă nedezvăluit ar putea fi o chestiune cu implicaţii de stat, ce privesc soarta ţării, de aceea se hotărăsc să îl implice pe Hamlet în interacţiunea cu protoplasmatica întrupare a fostului rege. Nu încape nici o îndoială că Horatio, Marcellus şi Bernardo încadrează fenomenul în această largă categorie a semnelor premonitorii, de unde şi importanţa pe care i-o dau. Odată ajuns mesajul la Hamlet însă, lucrurile se schimbă radical. Hamlet închide ermetic semnificaţia evenimentului în universul său personal. Spectrul îi vorbeşte numai lui şi îi oferă explicaţia morţii tatălui său: abominabilul asasinat fratricid. Tot ceea ce urmează este dezlănţuirea consecinţelor mecanismului minuţios pus în mişcare de Hamlet pentru a se autoconvinge de indestructibilul adevăr al ipotezei care îi oferă materialul realcătuirii sale existenţiale. Se naşte o nouă lume, în care el este din nou personajul principal şi anume cel distribuit în rolul răzbunătorului implacabil, cel ce anticipează pedeapsa divină cuvenită ucigaşului de frate. Deschideţi cartea de psihopatologie şi o să regăsiţi toate elementele sindromului paranoic obsesiv. Lumea omului paranoic este una perfect articulată, minuţios organizată şi fără fisură. Are două proprietăţi esenţiale: se construieşte în jurul unei singure idei dominante, o ipoteză, a cărei forţă determină întregul univers al evenimentelor şi explicaţiile lor, oricare ar fi acelea. Acest clopot de sticlă sub care creşte lumea celui căzut pradă sindromului paranoid nu comunică cu exteriorul decît prin acele surse care verifică, întăresc şi amplifică ecoul premisei de bază, obsesive! Restul nu există sau nu are nici un fel de importanţă!!! Acesta este Hamlet pentru tot restul piesei. Propria mamă este o femeie decăzută, Polonius este un trădător care şi-a meritat moartea, chiar dacă a venit întîmplător din spada lui Hamlet, Ofelia, receptaculul celor mai nobile sentimente ale iubirii lui Hamlet, devine precursoarea unei decăderi morale implacabile, doar pentru că este parte a genului feminin şi fiica trădătorului Polonius, Claudius este "dovedit" ca vinovat de reacţia sa disproporţionată şi aparent necontrolată la reprezentarea teatrală a actului ucigaş, pe care o întrerupe cerînd goethean să se facă lumină, mai multă lumină.

Aloooo! Redacţia... Bursa... Make... păi de cînd ne ocupăm noi în editoriale de Shakespeare şi Hamlet, în loc de covid, alegeri, guvern, preşedinte, politică şi alte alea, din categoria: "realităţile care este şi care ne doare"?

"Rămîneţi la locurile voastre" şi fiţi pe pace, de ele ne ocupăm, doar că nu ştiam cum să vă spun, cum să pun în ramă enormitatea derapajului logico-psihologic din zicerea unui personaj hamletian, mă rog, chiar dacă la mîna a doua, care a hotărît şi ne-a exprimat public convingerea sa intimă că noi suntem de vină pentru accelerarea şi extinderea tot mai largă a pacostei de pandemii, care abia acum muşcă vizibil şi substanţial din vieţile oamenilor. Noi, adică o minoritate care nu respectăm regulile. Păi, eu zic să ne adunaţi pe toţi într-o piaţă publică, ori la marginea unei gropi ceva mai mari şi să puneţi mitraliera pe noi! De acum, nu mai are nici un rost să ne încurcăm cu jumătăţile de măsură!!!