Iarna iluziilor noastre

Am ajuns aici. O vreme am trăit cu spaima alunecării înapoi, în comunism. Multe dintre lucrurile pe care le-am încercat, pe care le-am sperat sau pe care le-am acceptat, au fost marcate de această frică elementară. Însă perfect raţională, având în vedere cum arăta România reală, în 1990. Mineriade, recuperarea cadrelor Securităţii, "Nu ne vindem ţara!".

Asta a fost atunci. Acum nu mai este cazul să ne mai fie frică. Dar nu pentru că în România reformele democratice ar fi "ireversibile". Vă mai amintiţi cum ne repetau politicienii această formulă, acum circa zece ani? Mai este vreunul care să creadă în ea?

Nu alunecăm înapoi în comunism. Soarta ne-a aruncat, ca ţară, undeva departe, într-o zonă relativ neexplorată. Suntem pe cont propriu. Disoluţie a Statului.

Aşadar, cum am ajuns aici? Plătim acum preţul iluziilor noastre. În 1990 ştiam că regimul comunist este unul malefic, antinaţional. Ceea ce era corect. Şi tot corect, mulţi dintre noi am susţinut ideea unei "tranziţii" către un regim de tip occidental.

Problema este că ne-am făcut iluzii. Da, regimul comunist trebuia demontat, bucată cu bucată. Însă aproape nimeni nu a realizat ce înseamnă asta. În orice caz, nu guvernanţii de atunci, mult mai interesaţi de tot felul de combinaţii cu generalii Securităţii. Dar şi ceilalţi, Opoziţia, societatea civilă. Puţini au insistat pe nevoia unei lustraţii reale. Puţini au crezut că "procesul comunismului" trebuie să fie şi altceva decât o condamnare simbolică.

Însă mult mai importantă a fost dimensiunea instituţională. Era nevoie, desigur, de instituţii noi. Parlament, Curte Constituţională, Administraţie Prezidenţială. Sau de reformarea radicală a unor instituţii deja existente: Ministerul de Interne, de Externe etc. Toate acestea au fost create sau (pretins) reformate. Însă exista vreo şansă ca toate acestea să funcţioneze normal, ca într-o societate democratică din Occident?

Desigur că nu. Externele au fost o sursă de sinecuri. Internele, de influenţă. Justiţia, sub pretextul "independenţei", a făcut jocuri pe bani mulţi. Locurile din Parlament au fost ocupate de penali cu bani. Ce surpriză... La ce v-aţi aşteptat atunci când, "la pachet" cu beneficii obscene, se dădea şi "imunitate parlamentară" în dosare de corupţie?

Dacă gândeam raţional, am fi observat un fapt simplu. România nu avea nevoie doar de instituţiile proprii unui regim democratic. Separat şi împreună, acestea nu aveau cum să funcţioneze într-o cultură politică toxică. România avea nevoie de instituţii noi sau regândite din temelii. Instituţii atent reglate, care să reziste unor presiuni mult mai mari, unor substanţe mult mai corozive, decât se întâmpla în Occident.

Iată un exemplu. Nepotismul. Există şi în Occident prevederi anti-nepotism. Însă într-o ţară ca România situaţia este mult mai dramatică. Aici structura socială este mai apropiată de aceea a clanurilor tradiţionale. Un politician îşi "aranjează" nu doar fratele sau fiul, ci şi verişorii de gradul 8, naşii şi nănaşii, vecinii, colegii de şcoală primară, amantele şi prietenii de pahar. Prin urmare, interdicţiile obişnuite în Occident nu sunt suficiente. Regulile trebuiau să fie mult mai aspre, design-ul instituţional mult mai bine gândit.

Consideraţi şi problema limitării mandatelor. În Occident, acest principiu este rar invocat. Iar când este, este aplicat unor cazuri speciale, precum acela al Preşedintelui Statelor Unite, care are dreptul la două mandate. În România se aplică acest principiu cu aceeaşi reţinere: două mandate pentru preşedinte, ceva limite pentru funcţii precum aceea de Procuror General.

Dar era aşa de greu de anticipat că politicienii români vor exploata absolut orice portiţă? Că tot felul de analfabeţi se vor eterniza în scaunele de parlamentar? Că primarii vor schimba partidul ca pe şosete şi că îşi vor scrie numele pe toate autobuzele şi pe toate băncile din parc? Că o incompetentă "garantată Vanghelie" va aduce, periodic, haos în învăţământul româ-nesc, în cele 4 (patru) mandate de ministru?

Soluţia? Să considerăm doar acest caz, al limitării mandatelor. Reglementări mult mai stricte, cu mult peste ce există în democraţiile consolidate, care ar interzice mandatele consecutive şi chiar ar impune un interval în care foştii oficiali, în orice capacitate, să nu poată fi nici măcar numiţi în func-ţii publice.

Pentru toate acestea trebuia să lăsăm la o parte naivităţile. Nu poţi suprapune schema unui regim parlamentar occidental peste o societate unde milioane de oameni sunt analfabeţi funcţionali şi îşi vând votul pe un kilogram de mălai.

Asta nu înseamnă, desigur, să fi dorit altceva decât un regim democratic modern. Însă am uitat că pentru a ajunge acolo trebuie să parcurgem un drum instituţional mai riguros decât acela al statelor central-europene. După intrarea în Uniunea Europeană, mulţi şi-au imaginat că "schema" era destul de simplă. Nu era. Am atras de atunci atenţia că ne ducem spre prăpastie. Aş fi preferat să mă înşel.