Ideologia reformei

Lipsa de imaginaţie a liderilor politici - la care s-a adăugat viziunea simplistă şi cupiditatea unor consultanţi politici, străini şi autohtoni, care se înfruntă pe "piaţa" politică româ­nească - a făcut ca vechiul şi comodul clivaj unitate contrareformă să fie reactivat. În plină criză economică politicienii nu par capabili să inducă noi orientări, ci vin cu aceleaşi clivaje sperând că şi de data aceasta vor putea structura votul "maselor".

Ori, clivajul reformă-contrareformă, folosit de la început, din 1990-1991 de FSN Roman pentru a se diferenţia de "conservatorul" FSN Iliescu, a fost un surogat ideologic.

Partidul care avea să devină PD, iar mai apoi PDL - aflat aproape mai tot timpul pe pragul prăpastiei - a apelat la acest substitut ideologic pentru a acoperi confuzia doctrinară provocată de emergenţa neoliberalis­mului într-un spaţiu în care dezbaterea ideologică serioasă nu avea tradiţie. Se împuşcau astfel doi iepuri: partidul se diferenţia de gruparea Iliescu pe care timpul urma să o erodeze şi se plasa totodată convenabil la intersecţia tuturor orientărilor politice posibile, de la cel mai locvace naţionalism la anarhismele de stânga sau de dreapta. Era şansa ca odată cu trecerea timpului partidul "reformei" să se preia puterea. Dar nu a fost ca această tactică să funcţioneze pentru Petre Roman, ci pentru succesorul acestuia, Traian Băsescu. Încă şi astăzi, partidul "adevăratei reforme" se luptă cu antireformatorii criptocomunişti şi, mai nou, asistenţialişti. Şi asta chiar dacă din istoria sa de aproape 20 de ani partidul s-a declarat formal, timp de 15 ani, ca partid de "stânga", ba chiar, după 2001 mai la stânga decât PSD-ul care deviase spre neoliberalism prin cea "de-a treia cale".

În paralel, pe fundalul unui alt clivaj-surogat indus încă de la începutul tranziţiei, comunism-anticomunism, se constituia celălalt versant al clivajului unitate versus reformă, cel al "unităţii celor slabi şi puri". De la CDR la USL, trecând prin Alianţa DA, ideea unităţii celor fără de putere a contribuit - alături de personalizarea şi prezidenţializarea regimului, prin cumularea alegerilor prezidenţiale cu cele parlamentare - la bipolarizarea sistemului politic româ­nesc. Paradoxul este că ambele grupări ce se confruntă astăzi - PDL şi USL - îşi construiesc mesajul pornind de la strategia slab contra puternic. Totuşi, cine va fi Goliat şi cine David? Care dintre cele două grupări va convinge publicul că este slabă, neajutorată în faţa Răului, şi, mai ales, sinceră?

Devenită ideologie, reforma justifică orice. Iar în societăţile anchilozate reforma ia forme stranii. Într-o altă societate orbită de sindromul creşterii economice, Japonia, reforma a devenit sloganul bun la toate. Un bun exemplu: în Ţara Soarelui Răsare, Noul Partid al Reformei, des­prins în 2008 din fostul partid-stat Liberal Democrat ce ajunsese în impas din cauza crizei economice prelungite (începută încă din 1997- 1998 şi continuând până astăzi) a făcut campanie sub sloganul "conservatorii care reformează". Dar nu a avut succes, căci reforma, ca ideologie-surogat, trebuie, totuşi, să fie credibilă.

Oricum ar fi, sociale, economice, sau simple surogate, ideologiile sunt esenţiale pentru structurarea competiţiei între partide. Încă de la axiomele lui Anthony Downs din "O teorie economică a democraţiei" (1957), ideologia era considerată o dimensiune cheie pentru organizarea competiţiei electorale în modelul spaţial al politicii. Iar testarea empirică a acestui model a dovedit că ideologia asigură cea mai bună explicaţie ataşamentelor faţă de partidele politice. Pragmatismul şi personalizarea politicii pot ţine loc de ideologie o vreme, dar nu pot structura pe termen lung spaţiul politic. Din contră, contribuie, aşa cum se observă în România, la o instabilitate cronică şi influenţează performanţele întregii societăţi.

În timp de depresiune, o astfel de situaţie poate împinge o bună parte a electoratului - nestructurat ideologic, şi deci volatil - către grupări extremiste care exprimă mai bine fricile perdanţilor tranziţiei.