Ideologia refuzului modernităţii într-o lume post-politică

Odată cu pandemia de Covid19 şi impunerea soluţiei vaccinale care a permis ieşirea din impasul medical şi politic provocat de confinare şi restricţiile sanitare, anti-vaccinismul a trecut din stadiul de curiozitate mai degrabă marginală, deşi destul de ofensivă, la ocuparea unei poziţii centrale în dezbatarea ideologică din societatea românească. În 2020, PSD a folosit anti-vaccinismul, sub imboldul liderilor evanghelişti din partid şi cu precăderea a celor proveniţi din rândurile cultului penticostal, pentru a se distanţa de PNL-ul aflat la guvernare şi a avea un câştig electoral. Dar de câştigat a câştigat AUR! Or, AUR nu poate abandona acest subiect cu care încercă să pună partidele sistem - PSD şi PNL - în defensivă. Şi aceasta pentru că anti-vaccinismul, mai ales într-o ţară în care educaţia ştiinţifică este minimă şi formală, s-a dovedit mult mai util decât clasicele atitudini anti-liberale folosite de campania Coaliţiei pentru Familie.

Or, deja după episodul susţinerii cu o dezinvoltură ideologică post-politică a cererilor iliberale ale Coaliţiei pentru Familie, mai ales a propunerilor de modificare a Constituţiei care au eşuat la referendumul din 2018, partidele-sistem erau fragilitate în raport cu un electorat ultra-conservator pe care îl considerau dominant. În sensul celor de mai sus, post-politica este un fenomen de tranziţie către un alt nivel al politicii, fondat raţional şi sistematizat, şi ar marca transformarea dezbaterii politice tradiţionale în democraţiile parlamentare într-o formulă de guvernare centrată pe reglementarea fondată pe ştiinţă. Anunţată deja de A treia cale acum două decenii, post-politica nu a dispărut odată cu Bill Clinton, Lionel Jospin, Gerhard Schröder şi mai ales Tony Blair, ci a continuat până astăzi sub o formă diminuată care nu doar a susţinut, ci a şi reuşit, în numele pragmatismului, să creeze iluzia sfârşitului confruntării dintre stânga socialistă şi dreapta capitalistă. Pentru teoreticieni precum Anthony Giddens sau Ulrich Beck, politica trebuia să se ocupe de gestionarea problemelor vieţii cotidiene şi de gestionarea riscurilor, nu să învrăjbească societatea. Dar ideologiile nu au refuzat să dispară şi în vidul astfel creat au revenit curentele totalitare ale secolului trecut. Acestea s-au adaptat, iar una dintre liniile de adaptare a fost folosirea anti-vaccinismului pentru a mobiliza minorităţi fundamentalist religioase deschis antiştiinţifice, obişnuite să opereze în mod cvasi-clandestin.

Pe măsură ce campania de vaccinare împotriva coronavirusului se organiza, mişcările anti-vaccin au profitat şi au invadat spaţiul public, folosind în special reţelele sociale pentru a-şi comunica "liber" ideile. Printre argumentele împotriva vaccinurilor au fost amalgamate neîncrederea în companiile farmaceutice (cu un evident accent antisemit), respingerea instituţiilor "sistemului", o sensibilitate faţă de "medicina" şi practicile naturiste şi curentele alternative (yoga etc.), reticenţa etică legată de modul în care s-au luat deciziile politice şi, nu în ultimul rând, determinarea religioasă.

Or, ponderea religiei în manifestarea reticenţei publice faţă de campaniile de vaccinare este cât se poate de stranie. Pe de o parte, motivaţiile religioase ale anti-vaccinismului contemporan sunt minoritare în toate religiile, dar pe de altă parte, din cauza formei lor dogmatice, argumentele religioase sunt printre cele mai eficiente. Spre exemplu, epidemia de rujeolă care a panicat oraşul New York în primăvara lui 2019 a fost provocată de o comunitate evreiască ultra-ortodoxă care a refuzat vaccinarea copiilor. La fel, în Franţa, mai multe epidemii ale aceleiaşi boli au fost determinate de refuzul comunităţii catolice La Fraternite Pie X. La noi, nu s-a realizat nicio analiză a raportului dintre fundamentalismul religios şi epidemiile de rujeolă, dar deja din datele aflate la dispoziţia autorităţilor explozia Covid19 în martie 2020 la Suceava a pornit de la un eveniment religios penticostal.

Deşi niciuna dintre religiile majore nu a fost ocolită de anti-vaccinism, nicio biserică oficială, cum s-a văzut şi la noi, nu asumă o astfel de viziune. Doar fundamentaliştii sau integriştii religioşi practică un refuz absolut în raport cu campanile de vaccinare, în vreme ce autorităţile religioase se manifestă în cea mai mare parte în favoarea vaccinurilor sau, sub presiunea fundamentaliştilor, asumă mesaje critici moderate ale politicilor vaccinale.

Ce devine însă problematic din punct de vedere moral pentru unii credincioşi? Ar fi vorba mai ales de preeminenţa unor forme de fatalism sau providenţialism care susţin că viaţa umană este predeterminată şi nu se poate acţiona împotriva destinului stabilit de Dumnezeu. Dar marile religii clasice sunt indeterministe, lăsând un loc important liberului arbitru. Cu toate acestea, religiile se temeau deja de modernitatea industrială, ca să nu mai vorbim de cea post-industrială, aşa că unii credincioşi sunt predispuşi să asume până la ultimele consecinţe acestei reticenţe. Mai ales că în unele religii promovează forme de vindecare ce nu se bazează pe ştiinţă. În acelaşi timp, există imaginea - cultivată de romantismul anti-modernist din secolul al XIX-lea şi înainte încă de Goethe în Faust-ul său în Frankenstein-ul lui Mary Shelley - a unei laturi diabolice a ştiinţei.

Doar că aceste idei nu sunt noi, există din secolul al XVIII-lea şi revin ciclic odată cu emergenţa formelor de manifestare ale iraţionalităţii (supremaţia emotiviţiei) ridicate la rang de expresie umană autentică, fiind dublate la noi şi de absenţa educaţiei ştiinţifice, dar şi a culturii generale, şi de o promovare a unor politici de delegitimare a ştiinţei şi produselor sale. "O sută de inşi cu carte şi nu mă dau pe ei!" spune cu trufie Paraschiv în primul volum al Moromeţilor lui Marin Preda. Dar, apropos de refuzul produselor ştiinţei, avem o mărturie literară interesantă în romanul lui Damian Stănoiu, Necazurile părintelui Ghedeon, apărut acum aproape o sută de ani, în 1928, dar care descrie evenimente din 1923, de atunci când BOR a adoptat noul calendar. Or, părintele Ghedeon, un călugăr ajuns după primul război preot într-un sat de câmpie, se confruntă cu enoriaşii care refuză noul calendar pentru că este parte a unei conspiraţii catolice. "Părinţele, părinţele, cum îţi mai baţi joc de noi, părinţele!... Parcă am fi nişte copii să ne spui la basmuri şi la ghicitori... Păi cine e nebunu' ăla să crează că să-nvârteşte pământul după soare? Iii, părinţele, până acum ai fost un om al lui Dumnezeu... da' de-o vreme vedem bine că ţii cu orice preţ să ne stricăm legea... Banii nemţilor, părinţele...", îi spune un credincios preotului, anulând, astfel, toată pedagogia pe care acesta o folosise pentru a-i convinge de justeţea trecerii la noul calendar. Vă pare o discuţie stranie şi anacronică? Dar oare nu despre asta este vorba atunci când înalte feţe bisericeşti, nu întotdeauna şi făţiş pro-ruse, se opun ideii sărbătorii Paştelui după calendarul georgian, nu după cel iulian, a cărui moştenire - iată! - se păstrează cu sfinţenie şi după un secol de la "îndreptarea calendarului"?