Împlinirea homo sovieticus: între azilele groazei şi cazul Gheorghe Ursu

Homo sovieticus nu doar a supravieţui căderii comunismului - ceea ce până la urmă nu era atât de greu de realizat pentru o categorie umană pentru care conformismul structural era principala calitate - dar a renăscut şi s-a împlinit, a devenit astăzi confirmarea faptului că novum genus hominem (ca să folosim nu formula homo novus care în latină avea semnificaţia unui parvenit politic) este pe cale să-l înlocuiască pe homo sapiens. Nu inteligenţa artificială este adevăratul pericol pentru homo sapiens, căci nu roboţii inteligenţi ne vor depăşi specia aşa cum strămoşii noştri s-au distanţat calitativ de celelalte primate, ci homo sovieticus pare să reuşească să se impună ca specie dominantă.

Despre homo sovieticus, Alexander Zinoviev spune, în romanul său din 1978 în care termenul şi-a făcut apariţia, că nu are "nevoie ... să fie supus vreunui tratament special, deoarece el însuşi este capabil să se abrutizeze, să intimideze şi să corupă pe cine vrea. E în însăşi natura sa şi de aceea se bucură să procedeze astfel, atât cu el însuşi, cât şi cu ceilalţi. El reprezintă un nou şi mult mai avansat tip de fiinţă gânditoare şi oferă acest model şi altora. Atenţie! E plină Uniunea Sovietică de astfel de oameni. În societatea noastră ei au partea lor din bunătăţile vieţii, din putere şi libertate. Nu o parte atât de mare încât să-i consideri prosperi, dar nici victime nu sunt. Au un rol special în societate. Sunt miezul ei, sarea, fermentul, vitaminele, inspiraţia şi catalizatorul. Sunt purtătorii şi apologeţii acestei societăţi. Fiind în acelaşi timp şi ţesutul suferind al acesteia".

Deşi iniţial, la primii bolşevici, înaintea erei staliniste, homo sovieticus avea o conotaţie pozitivă, el s-a transformat odată ce sistemul dictaturii proletariatului a devenit din ce în ce mai criminal, astfel că termenul a ajuns să desemneze un concept cultural şi social care descrie omul format în societatea sovietică. Dar el s-a dezvoltat şi dincolo de graniţele Uniunii Sovietice, în ţările satelite, chiar şi atât de antisovietica Românie. Iar caracteristicile principale ce sunt asociate acestei noi specii umane produse de sovietism sunt conformismul (supunerea rigidă şi loială faţă de ideologia şi politicile partidului comunist şi interzicerea oricărei gândiri critice), supravieţuirea (un set de reguli pentru a rezista unui sistem bazat pe cenzură, denunţ şi control al informaţiilor), colectivismul (punerea aşa ziselor interese colective deasupra celor personale şi identificarea acestora cu politica partidului), acceptarea controlului social şi politic (justificarea restricţiilor impuse în privinţa libertăţilor individuale) şi ambiguitatea morală (acceptarea unor situaţii etice dificile care conduceau la compromiterea valorilor personale în numele supravieţuirii sau al loialităţii faţă de sistem). Şi dacă în comunism nu toţi au devenit homo sovieticus, tranziţia pare să fi favorizat dezvoltarea exponenţială a acestei noii specii.

Astfel, homo sovieticus nu are scrupule morale să umilească bătrânii sau personale cu dizabilităţi, aşa cum nu poate să condamne călăii, ci doar să compromită victimele, cum au făcut judecătorii de la Curtea de Apel, apoi cei de la Înalta Curte în cazul Ursu.

Şi un adagio, care poate să ajute la înţelegerea apariţiei şi dezvoltării lui homo sovieticus în absenţa democraţiei şi a statului de drept poate veni dinspre filosofia lui Michel Foucault, cel care în "A supraveghea şi a pedepsi. Naşterea închisorii" a abordat subiecte precum puterea, controlul social, cunoaşterea, instituţiile şi discursul în societate. Lipsite de control democratic, instituţii precum închisorile, azilele, şcolile şi spitalele psihiatrice au fost folosite pentru a exercita puterea şi controlul asupra indivizilor. În această lucrare, Foucault a argumentat că închisoarea nu este doar un loc fizic în care infractorii sunt încarceraţi, ci şi un instrument de control social. El a subliniat că închisoarea a jucat un rol semnificativ în transformarea modului în care societatea tratează delincvenţii şi cum se încearcă să-i reformeze şi să-i reintegreze în societate. În ceea ce priveşte azilul, Foucault a abordat subiectul în Istoria nebunei în epoca clasică, unde a investigat modul în care societatea a tratat persoanele cu tulburări mintale şi cum conceptul de nebunie a evoluat de-a lungul istoriei. Foucault a argumentat că azilele şi instituţiile psihiatrice au fost utilizate pentru a izola şi a controla persoanele considerate "nebune", impunând astfel norme şi reguli sociale privind societatea în ansamblul ei.

Atât în cazul închisorii, cât şi al azilului, Foucault a analizat modul în care aceste instituţii au fost folosite pentru a exercita puterea şi controlul asupra indivizilor, impunând norme sociale şi dezvoltând sisteme de disciplinare şi supunere. Dintr-un astfel de sistem a apărut şi s-a dezvoltat homo sovieticus. Faptul că acest specimen proliferează este un semnal îngrijorător în privinţa viitorului comunităţii umane.