În căutarea noii politici

Cadenţa vieţii politice româneşti decurge din ciclurile electorale. Anii electorali - 1990, 1992, 1996 sau 2000 - au influenţat politica românească, dîndu-i sens şi consistenţă pe termen mediu. Nici 2004 nu face excepţie. Dacă însă 1990 era un moment fondator, iar confruntarea viza doar instituţiile statului, din 1992 ciclurile electorale au presupus două etape obligatorii: alegeri locale în prima parte a anului şi alegeri parlamentare în a doua parte. Contextul special al anului 1992 au transformat alegerile locale din februarie în examenul coeziunii şi capacităţii FSN, eşecul acestei formaţiuni politice în alegerile locale în marile oraşe ducînd la scindarea sa o lună mai tîrziu. Pe ruinele vechiului partid care îşi făcuse datoria, asigurînd stabilitatea puterii în perioada de construcţie constituţională şi translatarea nomenclaturiştilor, apăreau două noi partide politice: PD, succesorul direct al FSN pentru că grupul Petre Roman era majoritar, şi FDSN-PDSR-PSD ca partid de substituţie pentru a sprijini organizaţional candidatura lui Ion Iliescu la preşedinţie. Partide conjuncturale şi personalizate PD şi PSD au rezistat timpului, la guvernare sau în opoziţie, dar nu s-au putut reconcilia. Clivajul iniţial dintre reformatori şi conservatori, sub diferite forme, a supravieţuit, dînd un aspect artificial vieţii politice româneşti. În 2004 electoratul, cel puţin cel ce înţelege să folosească votul util sau votul sancţiune, nu mai este dispus să accepte spaţiul conflictual creat de cele două partide.

Fals spaţiu al confruntării politice, fără bază socială, improvizat şi autogenerabil, conflictul fratricid din fostul FSN nu este doar unul al controlului resurselor, ci mai ales al legitimării istorice. Propus românilor ca înlocuitor al conflictului politic structurat social şi valoric clivajul reformatori-antireformatori, cu variantele sale - corupţi-cinstiţi, tineri-bătrîni, bogaţi-săraci, etc., a indus o competiţie artificială care s-a perpetuat pînă în 2004. Celelalte partide au fost atrase în această formulă politică, nereuşind să deschidă noii fronturi de confruntare. Moştenirea electorală a CDR, clivajul urban- rural, aparent revitalizat în 2004, nu a determinat nici o construcţie politică structurată.

În absenţa altor consultări electorale intermediare primă etapă a celui de-al patrulea ciclu electoral, alegerile locale, s-au transformat în principal test politic înaintea alegerilor parlamentare şi prezidenţiale. Deşi nu poate permite predicţii în nici una din cele trei componente - alegerea primarilor, conciliilor locale şi judeţene - alegerile locale determină configurarea alianţelor pentru parlamentare, pre sau post electorale, şi indică tendinţele electoratului. Coexistenţa sistemului majoritar uninominal în două tururi pentru alegerea primarului şi sistemul proporţional cu prag de 5% pentru alegerea consilierilor locali sau judeţeni conduce la personalizarea confruntării electorale şi relativizează, mai ales în oraşele mici şi în comune, influenţa partidelor. De aceea scorurile electorale au o valoare relativă, poziţionarea în raport cu guvernarea locală sau centrală devenind prioritară. Ierarhiile rezultate din alegerile locale contribuie la revitalizarea negocierilor alianţelor preelectorale şi a posibilelor formule de guvernare, dar nu reconfigurează dramatic spaţiul conflictului politic.

După 14 ani electoratul a realizat impasul politic în care se găsesc partidele, prizoniere ale unui simulacru de conflict. Concentrarea votului în proporţie de aproximativ 70% spre două formaţiuni politice dovedeşte o însuşirea a votului util. În acest context votul sancţiune capătă o nouă semnificaţie. El nu repetă situaţia de la alegerile locale din 1992 sau de la parlamentarele şi prezidenţialele din 1996. Alegătorii români conştienţi de votul lor încearcă să impună o nouă politică. Figurile vechi sunt perimate, politicienii deceniului trecut sunt respinşi, partidele însă nu sunt rejectate. Invitaţia la reformă politică este transparentă, dar există oare actorii care să o traducă în practică? Bipolarizarea vieţii politice (facilitată şi de sistemul electoral), rolul celor trei formaţiuni arbitru (PUR; PRM; UDMR), noul echilibru (încă instabil), creează premisele unei restructurări a partidelor. Noii politicienii (Emil Boc, Romeo Stavarache, etc.) au trecut deja proba confruntării directe cu alegătorii. Noua politică are o bază, se raportează al un orizont de aşteptare, dar nu a trezit încă din adormire partidele româneşti. Iar ocaziile ratate se răzbună.