În căutarea succesorului

PNL este un partid care şi-a devorat preşedinţii. Din 1990 până astăzi a avut 10 preşedinţi (luând în considerarea ca o singură preşedinţie, cea a copreşedinţilor Alina Gorghiu şi Vasile Blaga, dar separat interimatul de o jumătate de an a Ralucăi Turcan), deci o medie de 3 ani şi două luni pentru un preşedinte. Un timp foarte scurt, care arată că PNL este un partid în care competiţia internă a fost întotdeauna puternică, iar victoriile nu au fost niciodată definitive.

Peste această medie de 3 ani şi două luni s-au aflat doar Mircea Ionescu-Quintus (cu aproape opt ani), Crin Antonescu (cu 5 ani şi două luni) şi Călin Popescu Tăriceanu (4 ani şi jumătate). Ludovic Orban, cu cei aproape patru ani de preşedinţie ( a fost ales la 17 iunie 2017), este deja în apropierea celor trei. Dacă ar fi să ne luăm după aceste date, un succes al său la Congresul PNL din 25 septembrie ar putea schimba ierarhia de mai sus.

Pe de altă parte, anunţarea oficială a candidaturii prim-ministrului Florin Câţu la preşedinţia PNL - deloc surprinzătoare, dar foarte bine orchestrată mediatic - ar putea crea condiţiile pentru a pune capăt nu doar preşedinţiei lui Ludovic Orban, ci şi a carierei sale politice. În orice caz, odată lansată oficial această candidatură, confruntarea pentru preşedinţia PNL va fi oricum, numai fair-play nu!

PNL se află deja în căutarea succesorului preşedintelui Klaus Iohannis. Ori, din această perspectivă, acest congres este prematur şi va fi, foarte probabil, urmat de un alt congres în 2023 în care se va stabili candidatul partidului pentru alegerile prezidenţiale din 2024. Cum însă 2024 va fi un an electoral total, cu patru alegeri (europene, locale, parlamentare şi prezidenţiale, care ar trebui realizate, cel puţin în privinţa bunelor practici electorale, succesiv şi nu simultan) candidatura la preşedinţia republicii va juca un rol de tracţiune important, şi de aceea nu este sigur ca vreunul din cei doi candidaţi la preşedinţia partidului de acum l-ar putea îndeplini.

Pe de altă parte, PNL pare să rateze încă odată o reală dezbatere de viziune privind nu doar orientarea partidului ci şi a ţării. Pentru că PNRR nu poate ţine loc de viziune politică, deşi poate fi un instrument în punerea în aplicare a acestei viziuni. Ori, care este astăzi, dincolo de sloganele goale de conţinut, viziunea PNL?

Aşa cum se configurează acum, congresul PNL nu va fi ocazia unor confruntări de programe şi deci oportunitatea pentru conturarea unor aripi doctrinare în interiorul unei organizaţii pluraliste şi dinamice, ci o confruntare între persoane. Iar la probabilul congres din 2023 nu va mai fi timp pentru o astfel de clarificare doctrinară. Dacă diversitatea persoanelor care au apărut alături de Florin Cîţu la lansarea oficială a candidaturii sale ar oferi imaginea unei diversităţi - un fost prim ministru PDL, Emil Boc, o fostă co-preşedintă PNL, veche penelistă, Alina Gorghiu şi o fostă preşedintă interimară, Raluca Turcan - preponderenţa foştilor pedelişti rămâne încă vizibilă. Iar această situaţie trimite spre o viziune mai degrabă ultra-conservatoare societal (nu departe de viziunea Coaliţiei pentru familie) şi neo-liberală economic, un fel de trumpism moderat. Între acelaşi timp, aşa cum s-a întâmplat şi în 2017, nici dinspre Ludovic Orban nu transpare vreo viziune alternativă, aşa că ceea ce pare să lipsească cu desăvârşire din disputele PNL-ului de astăzi este tocmai liberalismul. În aceste condiţii, va fi succesorul preşedintelui Iohannis cineva care s-ar putea situa pe alte poziţii ideologice decât cele care l-au ajutat pe acesta să protejeze statul de drept şi drepturile omului în anii ofensivei iliberale din 2017-2019?