Închideţi "universităţile" pe bani!

Încep, dogmatic, cu concluzia. "Universităţile" private care au devenit fabrici de diplome (adică mai toate) trebuie închise. Imediat. Cu lacătul. Asta o spune subsemnatul, un suporter radical al învăţământului privat şi un simpatizant al tezelor libertariene. Iată de ce trebuie să explic acest aparent paradox.

Suntem cu toţii la curent cu scandalul "Spiru Haret". El vine pe fondul altor scandaluri, din învăţământul privat sau de stat. Subiecte de bacalaureat vândute la colţul străzii sau formulate greşit, diplome falsificate, sute de programe neacreditate, titluri acordate în dispreţul oricăror norme şi uzanţe academice. Dar în toată această dezbatere s-a strecurat o confuzie. Anume că "universităţile" ar fi totuna cu "instituţiile de învăţământ superior".

În realitate nu e aşa. Diferenţele sunt date de natura şi de scopul cunoaşterii. Unele specii de cunoaştere sunt eminamente practice. Iar scopul lor este unul privat (adică de a aduce profit, mai ales material, celui care dobândeşte această cunoaştere sau, eventual, şi unei companii private). Multe specialităţi din învăţământul superior sunt de acest tip. Studiile de MBA, Marketing, Management, cele de Agronomie, de Design sau majoritatea specialităţilor inginereşti aparţin acestei categorii. Instituţiile care acordă astfel de diplome trebuie, de regulă, să fie private. Piaţa şi viaţa pot selecta cu succes diplomele care înseamnă ceva. Responsabilitatea este, de obicei, a angajatorului, acela care plăteşte costurile eventualei lipse de performanţă a licenţiatului. În aceste domenii cred că statul are de jucat doar un rol marginal, minimal.

Există şi specialităţi intermediare, unde interesul public şi cel privat se împletesc. Multe specialităţi medicale intră în această categorie. Dreptul se divide şi el după specialităţi: unele sunt teoretice şi au un scop mai degrabă public (Drept Constituţional, Drept Roman), altele mai degrabă practice şi de utilitate privată (Drept Comercial). În aceste domenii putem gândi o concurenţă stat-privat sau un parteneriat public-privat. Autorităţile locale pot avea, şi acestea, un rol. Tot în acest segment ar intra specialităţi precum Teologia, care sunt interesante şi relevante pentru un anumit segment al publicului (de pildă credincioşii baptişti, ortodocşi sau catolici).

Dar alte specialităţi, aşa cum sunt ştiinţele militare ori Administraţia Publică, au un rol eminamente public. Aici "privatizarea la liber" a învăţământului nu e de dorit.

Universitatea tradiţională intră în această categorie. Ştiinţele predate aici sunt, în principiu, teoretice, chiar abstracte (Matematică, Logică, Estetică) sau enciclopedice (Istoria). Scopul lor direct este departe de a fi practic. Dimpotrivă, există un element de gratuitate, de libertate individuală, care e în centrul experienţei universitare. Nu îl studiezi pe Gadamer pentru a răs­punde cerinţelor de pe "piaţa muncii". Dovedeşti că le ignori profund, că eşti "dezlegat" de necesitatea practică atunci când te apuci să cercetezi poezia persană din secolul al XII-lea. O faci pentru a sluji Adevărul (dacă studiezi Metafizica) sau diferitele forme ale Binelui (dacă studiezi Etica ori Critica Literară).

Iată de ce "Universitatea pe bani" e o contradicţie în termeni.

Mi se pare normal ca cineva să plătească taxe, mai ales unei instituţii private, pentru a învăţa să repare un calculator, să execute lucrări dentare ori să înveţe să ţină contabilitatea unei firme. Sunt meserii foarte onorabile.

Dar sunt profund şocat, ca profesor, să văd că logica banului a ajuns să domine Universitatea. Diploma Universităţii nu trebuie, în niciun caz, să fie acordată pe considerente financiare. Este o erezie şi o absurditate. Seamănă cu păcatul simoniei (actul de a plăti pentru o funcţie în Biserică), un păcat de moarte în teologia catolică.

Putem vizualiza uşor această dis­tincţie. Dacă sunt arhitect şi vă ajut să vă construiţi garajul, vi se pare normal să mă plătiţi. Dar vi s-ar părea normal să vă cer bani dacă vă ajut să înţelegeţi de ce virtutea e necesară unui cetăţean dintr-o re­publică liberă?

Mi se spune că în America multe Universităţi sunt "private". I-aş invita în America pe aceia care spun asta. Universităţile de prestigiu de acolo nu funcţionează pe logica profitului, ci sunt mai degrabă instituţii filantropice, unde majoritatea studenţilor primesc burse sau reduceri de taxe. În ordine istorică, majoritatea Universităţilor clasice, europene, au fost fondate tot ca expresie a filantropiei (regale, civice sau ecleziastice).

Spre deosebire de certificatele şcolilor de business, o diplomă universitară este, mai înainte de orice, expresia unui act de cultură. Iar o societate sofisticată şi cultivată trebuie să accepte acest element de gratuitate, deschizând porţile Universităţii, pe gratis, acelora - foarte puţini! - care îşi asumă această misiune, de a servi, abstract, publicul, cultivându-şi libertatea individuală. Restul e bătaie de joc. Pe bani.