Instabilitate de probă

După Raportul de monitorizare al Comisiei Europene situaţia politică s-a schimbat. Moţiunea de cenzură comună a PSD şi PRM pare mai puţin probabilă astăzi, decît acum o săptămînă. Bascularea Guvernului Tăriceanu prin această metodă este mult mai dificilă după Raport. De aceea, convieţuirea PD şi PNL va continua încă o vreme. Timpul cîştigat va da prilejul repoziţionărilor şi regrupărilor politice. Gherila politică se va înteţi, iar după ce lucrurile se vor clarifica în privinţa aderării conflictul se va relansa. În această logică tema restructurării Guvernului, lansată de PD încă înaintea Raportului, are rolul de a slăbi poziţia Primului Ministru. În lumina acestui scenariu urmează o perioadă de instabilitate relativă, o probă a capacităţii de rezistenţă a coaliţiei care anticipează Marea Con-fruntare.

Tema restructurării Guvernului nu este nouă în dezbaterea politică românească. Luptele intestine din PSD o aduceau în discuţie încă din 2002, pentru ca în 2004 să atingă apogeul. Odată cu prim-ministeriatul lui Adrian Năstase, România intra într-o altă etapă a istoriei instituţionale. Din decembrie 2000 când Năstase devenea Prim Ministru o nouă practică guvernamentală se dezvolta, accentuînd simbolic pe rolul şefului Guvernului. Un nou ritual politic consacra personalizarea puterii Primului Ministru. Cum Executivul românesc este bicefal, Preşedintele şi Primul Ministru împărţindu-şi domeniile de autoritate, noul ritual atribuia şefului Guvernului rolul de unic deţinător al deciziei executive în sfera guvernamentală. Consacrarea prin legea 90 din 2001 a acestei situaţii nu a fost decît un exerciţiu legislativ obligatoriu. În 2004, cînd se apropiau alegerile, restructurarea Guvernului, presupunea, dincolo de reintroducerea funcţiilor de miniştri de stat, transformarea aparatului de lucru al Primului Ministru prin introducerea Cancelariei. Astăzi, mai mult decât poziţiile miniştrilor de stat, Cancelaria este instituţia vizată. Puterea şefului Guvernului este concentrată în această instituţie. Tradiţia Guvernului colegial s-a diminuat permanent, iar situaţia de coaliţie în mişcare, ce caracterizează contextul actual, intră în contradicţie cu puterea formală a Primului Ministru. De aceea, dincolo de justificări, bătălia nu va fi una pentru eficienţă, ci pentru control.

Reducerea numărului miniştrilor de stat apare mai mult o tactică de negociere. În practica guvernării de coaliţie miniştrii de stat sînt, de regulă, lideri ai partidelor coaliţiei majoritare. Ei nu deţin atribuţii speciale sau o poziţie ierarhică diferită de a celorlalţi miniştri, formula marcînd doar aprecierea politică a rolului în asigurarea stabilităţii Guvernului: prezenţa lor garantează loialitatea partidelor participante la coaliţie. În varianta Năstase, miniştrii de stat aflaţi sub directa coordonare a Primului Ministru, aveau un fel de atribuţii de supervizare a unor programe interministeriale, dar în realitate reprezentau grupările influente din partid care se repoziţionau înaintea anului electoral.

În mai 2006 reluarea subiectului restructurării lansează o nouă şarjă asupra poziţiilor lui Călin Popescu Tăriceanu. Absenţa recomandării clare a datei de aderare din concluziile Raportului de monitorizare îi asigură lui Tăriceanu o şansă de supravieţuire. Atît Barroso, cît şi Rehn au insistat asupra continuării reformei justiţiei. Ori, cum o altă formulă guvernamentală care să poată realiza acest obiectiv nu există, iar un guvern minoritar nu ar avea puterea să continue reforma, implicit, comisarii europeni au invitat la stabilitate, deci, altfel spus, la menţinerea guvernului Tăriceanu. Dar nu există nici un acord politic intern asupra acestui lucru. Declaraţiile lui Vasile Blaga sugerează clar acest fapt. Condamnate să mai guverneze o perioadă împreună, PNL şi PD îşi dispută cu violenţă întîietatea. Impusă artificial, stabilitatea nu va fi decît un interludiu.