Integrarea nominală

Vă propun un exerciţiu de imaginaţie. Închideţi ochii şi uitaţi, pentru cîteva clipe, ştirile televiziunilor care vă spun din minut în minut cîţi trecători au traversat din staţia de autobuz în cea de tramvai, la Lizeanu; cum se numea podul dărîmat, acum un sfert de ceas, într-un sat din sud-vestul Indiei; ce cred despre Numărul lui Avogadro locuitorii insulei Sumatra, unde tocmai a început să erupă un vulcan şi care dintre primii 500 de oameni cu avere ai lumii a strănutat, pe la 12 trecute fix, făcînd să tresară bursele de la Tokio, Londra şi Paris. Uitaţi ce v-au spus ziarele şi încercaţi să vă reprezentaţi realitatea, ştiind doar că România a devenit membră a Uniunii Europene. Nimic mai mult! Cum ar arăta lumea dumneavoastră a doua zi? Cîte lucruri ar fi diferite mîine, faţă de azi, în viaţa proprie, a copiilor, a părinţilor dumneavoastră, a prietenilor pe care-i aveţi, a străzii pe care locuiţi, a cartierului, a oraşului, a întreprinderii sau a instituţiei la care lucraţi? Cîte lucruri aţi trecut pe listă? La mine, pagina a rămas goală! Dar, după ziua de mîine? Cîte lucruri ştiţi sigur că s-ar schimba, peste o lună? Dar peste un an? Nu presupuneri, lucruri care nu pot rămîne la fel, o dată cu integrarea României în Uniunea Europeană, dintr-un motiv pe care-l puteţi preciza, argumenta! Nu sînt prea sigur de dumneavoastră, dar pagina mea se încăpăţînează să rămînă tot goală! Ceea ce ne obligă să ne mai întrebăm o dată: Cine se integrează în Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007? Răspunsul standard este: România! Dar, dacă nici eu, nici dumneavostră, nu avem nimic de consemnat la capitolul schimbări semnificative, ori noi şi România sîntem două realităţi paralele, ori ceva lipseşte din imaginea care ne-a fost servită pînă acum despre integrare.

Bănuiala mea este că lipseşte!

Discursul pe care ni-l servesc politicienii şi comentatorii fenomenului politic, despre integrare, se reduce la aspectul nominal. Intrarea în vigoare a obligaţiilor reciproce, decurgînd din semnarea şi ratificarea unui Tratat Internaţional. Entitatea politică numită România devine parte la tratatele care constituie şi organizează Uniunea Europeană. Acest moment a fost precedat de o fază de pregătire, cu alte obligaţii, asumate prin acordurile de asociere şi de aderare, menite, în principiu, să asigure un minimum de compatibilitate între cadrul legal şi instituţional de funcţionare al societăţii româneşti şi spaţiul economico-instituţional integrat, creat de Uniune.

Dincolo de această îngustă fereastră, se deschide un orizont care abia acum va putea fi întrezărit, de acum înainte îşi va dezvălui consecinţele. Integrarea nu este un moment, ci un lung proces, care începe cu actul nominal de la 1 ianuarie 2007 şi va continua decenii de-acum înainte. Integrarea nu este un proces liniar. Nu se desfăşoară într-o singură dimensiune - cea juridică sau cea economică. Este unul care cuprinde în egală măsură cîmpul instituţiilor sociale, cultura şi comunicarea, politica internaţională şi mobilităţile teritoriale, ocupaţionale şi profesionale, cîmpul educaţional şi politica de securitate sau de apărare. Fiecare dintre aceste dimensiuni are specificul şi logica ei, iar integrarea nu se realizează simultan. În consecinţă, nu avem de-a face cu "Integrarea", la singular, ci cu diferite "integrări" care nu se desfăşoară neapărat corelat şi nici ne-conflictual.

Dintr-o altă perspectivă, integrarea nu este doar un proces de "adaptare" treptată la un set de reguli şi condiţii de eficienţă, competitivitate economică. Cu atît mai puţin este un proces de "dizolvare" treptată a "specificului naţional" în ciorba surogato-identitară a Uniunii. Participarea societăţii româneşti la spaţiul instituţional şi socio-economico-politic al Uniunii va fi însoţită de inevitabile procese de de-structurare, dar nu este posibilă fără o contribuţie la re-structurarea internă şi, mai ales, la remodelarea spaţiului din care facem parte. Cu alte cuvinte, dacă este ceva semnificativ privind integrarea europeană a României, el se referă la amprenta pe care negreşit o vom pune asupra spaţiului european, din care facem parte. Această amprentă nu vine de la sine, se construieşte, din proiecte reuşite şi din cele ratate, din eforturile de dezvoltare proprie şi din contribuţiile la dezvoltarea spaţiului integrator. Orizontul, viitorul integrării, care se deschide o dată cu consemnarea nominală a apartenenţei la Uniune, nu este unul care stă să se aştearnă, să se depene, de la sine, ci unul care aşteaptă să fie construit. Şi va fi construit de tot ceea ce facem sau nu facem în noile coordonate.

Dacă, pentru un singur moment, corul cotcodăcelilor deterministo-istoricoide despre "destin şi drame naţionale" ar fi redus la tăcere, abia atunci am avea privilegiul să vedem, cu ochii minţii, singurul lucru care contează: participarea societăţii româneşti la spaţiul integrat al Uniunii Europene este un vast cîmp de posibilităţi, care aşteaptă să fie marcat de experienţa noastră, de inteligenţa noastră, de inventivitatea noastră, de tăria de a schimba şi de a suporta schimbările, de a impune şi a reacţiona eficient la ceea ce ni se va impune, de a da şi de a primi, de a spune DA şi de a spune NU, de a realiza coaliţii ad-hoc sau relaţii privilegiate permanente pentru a ne atinge obiectivele. Este o realitate în care imaginaţia contează mai mult decît sînt capabili să înţeleagă politicienii, juriştii şi economiştii de azi, care au monopolizat discursul despre integrare.

Este un drum lung de o mie de Li, în care fiecare pas contează.