Intrarea în zona euro va însemna sfârşitul convergenţei şi pentru România?

Una dintre principalele promisiuni şi o justificare de bază a înfiinţării zonei euro a fost convergenţa ţărilor membre către un ideal al performanţei economice sustenabile.

Procesul ar fi trebuit să continue şi după aderare, însă acest lucru nu s-a întâmplat, după cum arată o analiză recentă a organizaţiei neguvernamentale Gefira din Olanda (gefira.org).

Nu doar că procesul de convergenţă economică s-a oprit în ţările din flancul sudic al zonei euro, ci s-a inversat, în special în ceea ce priveşte sectorul industrial.

Inclusiv la nivelul BCE a fost recunoscut faptul că procesul de convergenţă s-a oprit după intrarea în zona euro a celor 12 ţări care au adoptat moneda unică în 1999 şi 2001.

"Lipsa convergenţei a fost determinată de mai mulţi factori, în principal fiind vorba despre instituţiile slabe, rigidităţile structurale, creşterea slabă a productivităţii muncii şi lipsa politicilor pentru oprirea bulelor speculative", se arată în articolul "Real convergence in the euro area: evidence, theory and policy implications" din Buletinul Economic publicat de BCE în iulie 2015.

Mai recent a fost rândul lui Otmar Issing, primul economist-şef al BCE, să declare pentru Central Banking Journal că "după 1999 nu a mai crescut viteza procesului de convergenţă, ba chiar s-a înregistrat fenomenul contrar", în condiţiile în care "destul de multe ţări au intrat pe o direcţie greşită".

Pe baza datelor de la OECD, analiştii de la Gefira afirmă că "Italia, Franţa, Grecia şi Portugalia nu doar că au înregistrat o stagnare a producţiei industriale, ci au intrat pe o tendinţă negativă imediat după introducerea euro şi au ajuns la o producţie mai mică decât în 1990".

Conform datelor de la Eurostat, până şi Germania a reuşit să revină la nivelul producţiei industriale din 2008 doar în 2014, în timp ce producţia industrială a Olandei pare să se îndrepte către nivelul înregistrat în perioada recesiunii de la sfârşitul deceniului trecut.

Pentru ţările din sudul zonei euro, redresarea producţiei industriale până la nivelul din 2000 pare să fie un vis imposibil (vezi graficul de mai sus).

În cazul Franţei şi Greciei, producţia industrială nu a mai revenit la nivelul din 2000, iar declanşarea crizei financiare globale a accelerat căderea.

La sfârşitul anului trecut, producţia industrială din Grecia era cu 30% sub nivelul înregistrat la intrarea în zona euro, în timp ce producţia din Spania şi Italia era cu circa 20% sub acelaşi etalon.

Analiştii de la Gefira mai susţin că ţările de la periferia sudică a zonei euro nu pot spera la o redresare industrială dacă nu renunţă la moneda unică. Revenirea la monedele naţionale ar permite utilizarea mecanismului deprecierii, care ar fi singura soluţie în special pentru Spania, Grecia, Italia şi Portugalia, pe fondul unei datorii publice nesustenabile.

Din păcate, deprecierea monedei naţionale nu este o soluţie miraculoasă pentru recâştigarea competitivităţii pe termen lung, mai ales în condiţiile economice actuale, marcate de o contracţie semnificativă a comerţului global.

Acest lucru este recunoscut într-o analiză ulterioară, despre "sfârşitul unei mari puteri industriale" în Franţa. "Deprecierea monedei nu este o soluţie pentru stimularea unei creşteri nesfârşite", scriu analiştii Gefira, însă "un curs de schimb variabil poate fi un instrument foarte bun în vremuri de criză".

Patrick Artus, economist-şef al băncii de investiţii Natixis, prezintă două condiţii necesare pentru ca deprecierea monedei să producă efecte pozitive: ţara respectivă nu trebuie să aibă datorii externe mari în monedă străină şi elasticitatea exporturilor în funcţie de preţ trebuie să fie ridicată. Zona euro în ansamblu şi economii importante precum ale Germaniei, Italiei, Franţei sau Spaniei nu îndeplinesc ambele criterii simultan, mai scrie Artus, iar deprecierea nu va ajuta.

În plus, Artus a mai descoperit că, odată ajustată pentru a reflecta declinul preţului petrolului din ultimi ani, creşterea reală şi potenţială din zona euro este foarte scăzută şi a pus în mişcare trei cercuri vicioase cu efecte deosebit de negative: ratele de default ale debitorilor sunt ridicate şi reprezintă o frână în calea reluării creditării, investiţiile companiilor sunt reduse deoarece perspectivele creşterii sunt slabe, iar veniturile din impozite şi taxe nu pot creşte, limitând astfel investiţiile publice.

Dincolo de problemele identificate de analiştii de la Gefira, economistul şef al băncii de investiţii Natixis a mai observat o tendinţă deosebit de îngrijorătoare pentru sectorul industrial din zona euro.

Pe fondul reducerii dobânzilor în ultimii ani, costul capitalului a scăzut mai rapid în comparaţie cu costul forţei de muncă şi a condus la accentuarea fenomenului de substituire a forţei de muncă prin capital.

În orice carte de economie se arată că o astfel de tendinţă are ca rezultat creşterea semnificativă a productivităţii muncii, dar fenomenul nu a fost observat şi în primele patru economii din zona euro, iar concluzia economistului francez este că "substituirea a fost ineficientă".

După cum se observă, promisiunile BCE, referitoare la efectele pozitive ale programului de relaxare cantitativă asupra economiei reale, s-au dovedit goale şi din acest punct de vedere.

"Industria este foarte importantă pentru o economie, deoarece creează locuri de muncă şi stimulează inovaţia", mai scriu analiştii de la Gefira, însă "forma curentă a zonei euro împiedică dezvoltarea industriei în sudul Europei, deoarece acolo există un alt tip de economie", iar "impunerea unor restricţii conform modelului german va conduce la distrugerea zonei euro şi a unităţii europene".

Aceasta este zona euro în care suntem obligaţi să intrăm conform tratatelor europene, chiar dacă aplicarea "sentinţei" a fost amânată dincolo de orizontul 2019.

În ultimul raport de convergenţă al BCE, din iunie 2016, se arată că, deşi sunt îndeplinite criteriile economice de convergenţă, "asigurarea sustenabilităţii acesteia implică aplicarea unor politici economice orientate către stabilitate şi a unor reforme structurale pe scară largă". Raportul mai arată că "legea de funcţionare a BNR nu îndeplineşte toate cerinţele referitoare la independenţa băncii centrale, interdicţia de finanţare prin emisiune monetară şi cerinţele privind integrarea în Eurosistem".

Poate fi România diferită de ţări precum Italia, Spania, Portugalia sau Grecia şi va demonstra că procesul de convergenţă reală poate continua şi în zona euro?

Greu de crezut, mai ales că BCE scrie încă despre necesitatea "reformelor structurale pe scară largă" şi la aproape 10 ani de la intrarea ţării noastre în UE.

Dependenţa puternică de o serie de sectoare industriale, cum este cel auto, coroborată cu o povară fiscală mare şi incertă, pe fondul modificării permanente a Codului Fiscal, nu oferă deloc perspective optimiste în ceea ce priveşte competitivitatea industrială.

Fără o bază puternică de capital autohton şi un cadru legislativ favorabil alocării flexibile a acestuia între sectoarele industriale, astfel încât să fi posibilă o reacţie cât mai rapidă în faţa cerinţelor pieţei, creşterea veniturilor populaţiei nu va fi decât un ideal iluzoriu şi vom fi condamnaţi la un statut permanent de colonie economică.

Dacă aici şi acum nu se deschide calea reformelor structurale, care să ofere capitalului autohton condiţii de acumulare şi dezvoltare, măcar prin trecerea la un tratament egal faţă de cel străin, atunci nu vom avea niciun fel de şanse după intrarea în zona euro.