Între Balcani şi Bruxelles

La Bucureşti, pe plaiuri dâmboviţene, într-un spirit cu atât mai mult bizantin cu cât e de esenţă balcanică, consultările politice se ţin lanţ. Discuţiile privind formula de guvernare au impus ritmul vieţii politice. Şi preşedintele, proaspăt relegitimat, şi primul ministru au declanşat propriile negocieri pentru (re)construcţia majorităţii. Prins între cele două evenimente, mesajul preşedintelui în faţa Camerelor rămâne un fel de fapt divers. Cerând ferm demisia guvernului, Traian Basescu încearcă să păstreze iniţiativa. Schimbarea echilibrelor politice după Referendum i-a permis deschiderea unui nou front în războiul politico-instituţional. Mult mai realist decât acum câteva luni, preşedintele se adaptează libertăţii limitate de mişcare şi contraatacă. Şi, cum singura soluţie pentru a recupera majoritatea pierdută e să rămână în ofensivă, Traian Băsescu foloseşte cu multă dexteritate prerogativele sale constituţionale pentru a sensibiliza şi mobiliza cel mai constant aliat al său: opina publică. De aici combinaţia riscantă dintre radicalism (reiterarea aproape ameninţătoare a tezei Parlamentului uninominal) şi flexibilitate (respectul faţă de instituţia Parlamentului), de aici şi transformarea referendumului într-un reper absolut.

Pe când la Bucureşti se consumă prea multă energie cu disputele pentru formarea sau controlul majorităţii, la Bruxelles pasiunile se încing odată cu relansarea tezei mini-tratatului constituţional de inspiraţie sarkozistă. Învingător în alegerile din 6 mai, noul preşedinte francez e la modă. Un nou tratat european? Această întrebare nu are sens pentru politicienii români. Nici Traian Băsescu, nici adversarii săi nu îşi pun întrebări, în orice caz nu în mod public, privind viitorul Uniunii Europene. Şi, neputând să se acorde pe lungimea de undă a Europei, clasa politică românească se afundă în cel mai pur balcanism.

Deşi învinse în referendum, partidele au rămas în joc şi încearcă să depăşească momentul, temporizând. În acest spirit terapia politică de grup asigurată de Călin Popescu Tăriceanu este o soluţie pentru un compromis de etapă. Sensul "discuţiei comune cu toate formaţiunile" propusă de primul ministru mută centrul de decizie dinspre Cotroceni, unde şeful statului riscă să fie încă o dată izolat, spre partide. Şi din nou, ca acum şapte luni, consensul se joacă simbolic în jurul datei alegerilor europene şi nu al eficienţei luptei anticorupţie. În aceeaşi zi în care Traian Băsescu îşi prezenta mesajul în faţa Camerelor, mai vechea noastră cunoştinţă, comisarul european pentru extindere, Olli Rehn, anunţa sec, la sfârşitul unui interviu apărut în Le Figaro (şi nu Le Monde cum a apărut într-o ştire de agenţie de presă), că aplicarea clauzelor de salvgardare în cazul României şi Bulgariei este posibilă.

Şi Traian Băsescu, şi partidele politice ştiu că resursele electorale se epuizează repede. Câştigată la urne, legitimitatea populară se topeşte în faţa rezistenţei organizate a reprezentanţilor "sistemului". Fără majoritate, Traian Băsescu rămâne blocat. Şi chiar dacă acesta susţine în faţa Parlamentului necesitatea clarificării raporturilor dintre instituţii, nu relaţia aparent instituţională dintre majoritatea parlamentară şi preşedinte contează, ci controlul sistemului. Puţin importă că preşedintele moldovean Vladimir Voronin e ales de Parlament, că puterile sale formale sunt limitate, câtă vreme sistemul îl recunoaşte ca şef. Dar, fără a ignora rolul şefului în politică, înclinaţia balcanică spre susţinerea legitimităţii carismatice indică un handicap structural: lipsa predispoziţiilor instituţionale. În fond, balcanizarea politicii româneşti nu e un accident de etapă al tranziţiei, ci rezultatul unei evoluţii istorice şi culturale. Şi doar când datele problemei se vor schimba, când politica nu va mai inhiba societatea, când instituţiile îşi vor afirma autonomia, abia atunci modernizarea va fi fost atinsă. Până atunci vom oscila între Balcani şi Bruxelles.