Între tirania părerii şi dreapta judecată

Într-o lume în care mass media în general - dar mai ales media electronice - aduc informaţia în orice casă, oriunde şi oricând, controlul opiniei este mai mult decât un simplu ins-trument de manipulare, devine chiar scopul ultim al politicii. De unde şi permanenta tentaţie a unora - politicieni sau oameni de afaceri - de a-şi apropria presa. Din libertatea de opinie, pusă pe piedestal, rămâne, astfel, doar o amintire. Progresul tehnologic pune mereu libertatea în situaţii limită. S-a mai întâmplat şi acum un secol, când totalitaris-mele au folosit cu îndemânare propagandistică noile tehnologii, radioul şi cinematograful, pentru a "fermeca" popoarele. Mai apoi, după al doilea război mondial, televiziunea, iar acum internetul, au schimbat lumea. Iar cetăţenii epocii democratice s-au transformat încet, dar sigur, în telespectatori, o variantă soft a consumatorilor mereu în goană după promoţii. Şi dacă internetul părea să redea democraţiei demnitatea şi rolul său, proas-ta sa folosire nu a făcut decât să întărească puterea minorităţilor agresive care domină chaturile. Şi dacă vechiul totalitarism nu e compatibil cu noile tehnologii, noul totalitarism se pliază pe noile media.

Succesul lui Berlusconi de acum o săptămână, victoria lui Sarkozy de acum un an, victoriile lui Bush din 2004, dar mai ales din 2000, ne demonstrează atât forţa televiziunii, cât mai ales importanţa controlului presei în lumea aşa-zis democratică. Ducând cu sistem spre limitele sale de toleranţă libertatea de opinie, dominaţia centrelor de putere economică asupra mediei nu poate însă oferi soluţii politice, ci doar paleative. Noul "Duce", "sua Emittenza" cum este poreclit, datorită supremaţiei cvasimonopoliste asupra presei italiene, nu s-a prea jenat cu prietenii săi politici nu tocmai democraţi. Confundând interesul personal cu cel public, a adus Italia în dificultate. A câştigat alegerile de trei ori, dar nu a putut şi nu va putea schimba ceva în Italia. Aliat cu foştii fas-cişti din Alianţa Naţională şi cu extremiştii din Liga Nordului, Berlusconi are mâinile legate. Iar prietenia sa cu Putin, autocratul Rusiei, cu care a şi avut o întrevedere privată în Sardinia la doar la trei zile după victorie, dovedeşte lipsa sa de entuziasm pentru democraţie. Pragmaticele "democraţii" occidentale sunt poate stânjenite de reculul drepturilor omului în Rusia sau de încălcarea celor mai elementare libertăţi în China, dar nu pot abandona principiile "non-politice" ale pieţei.

Pentru a face tolerabile aces-te abateri flagrante de la principiile de bază ale democraţiei, politicienii trebuie să încerce, măcar de ochii lumii, să se acordeze cu opinia. Altfel, ris-că să dispară. Şi, odată cu ei şi grupurile care îi susţin. În noul context mediatic, politica se improvizează. Cum opinia e, prin natura ei, fluctuantă, seducţia personală bine mediatizată se împleteşte cu influenţa economică şi politică pentru a limita impactul modelor.

Noutatea ultimilor decenii nu o constituie apariţia opiniei, mereu prezentă în viaţa socială şi politică, ci faptul că aceasta s-a transformat. Alunecarea dinspre o democraţie limitată la simplul exerciţiu electoral spre o democraţie continuă, ale cărei partenere păreau a fi media audio-vizuală, Internetul şi sondajele a creat o contra-reacţie. În loc să rămână democratice, aceste instrumente au fost însuşite de grupurile de influenţă. Din acest punct de vedere, este elocventă situaţia sondajelor de opinie: sondajul nu mai este un instrument de măsură, ci un act de-a dreptul politic. Să ne mai mire că, încet, democraţia reprezentativă - cea pe baza căreia s-a construit societatea contemporană - devine un fenomen marginal? Şi cum mai poate să judece drept şi să reacţioneze un public aflat sub dublul asalt al divertismentului mediei şi populismului politic?