INVESTIŢII PERSONALE Ia statuia neamului!

Distrugerea unei statui este forma maximă şi cea mai primitivă de ştergere a simbolurilor pe care le încarnează. Ne amintim cum a fost dată jos statuia lui Saddam Hussein, cam acum 17 ani, la 13 aprilie 2003. Când statuia se apleacă, trasă cu un cablu de gât, îndoind bârna de oţel care o ţinea prin interior, începe era post-Saddam. Soldaţii americani, care au dat nişte maşini de ajutor şi i-au pus ştreangul de gât, întâi statuii, i-au pus şi steagul american pe faţă. Este momentul în care realizăm că portretul statuii nu este prea bine făcut. Era şi o minte clară acolo, care privea spre viitor, o conştiinţă trează care a trimis, sus, pe scară, un steag irakian, ca să îl înlocuiască pe cel american. Politically correct!

Celebra dărâmare a statuii din centrul Bagdadului a continuat cu înlăturarea tuturor statuilor lui Saddam, nu puţine, din întreg Irakul. Era de aşteptat, ca act cathartic sau de curăţare a noului mediu. Statuile lui Saddam reprezentau regimul lui şi trebuiau să dispară odată cu el. Acum asistăm la contestarea sau dărâmarea statuilor, în Statele Unite. Nu este un proces nou, nu a apărut din revolta provocată de sinistra asasinare a lui George Floyd. De fapt, specificul acestor zile se referă la distrugerea statuilor unor personalităţi scutite de controverse până atunci, multe dintre ele chiar de neatins. Mai puţin vizibil în afara SUA, până la pandemie se discuta intens de înlăturarea monumentelor care aminteau de sclavia din SUA şi de rebeliunea confederată, care a dus la ruperea Uniunii şi la Războiul Civil dintre Nord şi Sud. Dar războiul a fost câştigat de cei buni, aboliţioniştii din Nord, atunci de unde atâtea monumente confederate?

Într-adevăr, încheierea Războiului Civil American, în 1865, a dat câştig de cauză aboliţionismului promovat de statele din Nord, iar preşedintele campion al desfiinţării sclaviei, Abraham Lincoln, a fost pur şi simplu asasinat. În 2020, această poziţie nu i-a salvat statuile de la vandalizare. Victoria Nordului asupra Sudului sclavagist, pe câmpul de luptă, a fost contracarată de aproape un secol de legi de segregare rasială, care au continuat practicile rasiste în legislaţia Sudului până în 1964, la 99 de ani de la încheierea Războiului Civil. De abia atunci, în 1965, a fost adoptată Legea drepturilor civile, care a încheiat, cel puţin la nivel legislativ, această anomalie socială. Dar nici atunci discriminarea şi mentalităţile rasiste nu au dispărut din societatea americană. Pentru subiectul nostru este important faptul că în această perioadă, de aproape un secol, în Sudul înfrânt au fost ridicate statui pentru tot felul de lideri, inclusiv militari, ai separatiştilor sclavagişti, numiţi confederaţi pentru că statul pe care îl formase Sudul, rupându-se din federaţia din 1776, se numea Confederaţie.

Mutarea în depozite a monumentelor confederate a început ca dezbatere a specialiştilor, dar a cunoscut o turnură dramatică în 2017, când s-a încercat demontarea impunătoarei statui ecvestre a foarte confederatului general Robert Lee, din Charlottesville, Virginia. Un extremist care se opunea a intrat cu maşina în mulţimea celor care susţineau demontarea statuii, omorând pe loc o tânără. Statuia în cauză este realizată de sculptorul american Henry Shrady şi finalizată, după moartea acestuia, la numai 50 de ani, de Leo Lentelli, artist italian stabilit în SUA. Mai mare şi mai frumoasă este statuia generalului Lee din Richmond, de asemenea în Virginia. Este opera sculptorului francez Antonin Mercie, care a făcut monumente de excepţie în Franţa, Elveţia, Olanda, SUA şi România. Fără îndoială aţi pătruns cu privirea prin aglomeraţia din Piaţa Cosmonauţilor din Bucureşti, până la statuia din mijloc, care nu este a vreunui cosmonaut. Îl reprezintă pe Alexandru Lahovary, un om politic român din secolul al XIX-lea. Monumentul lui Alexandru Lahovary este opera din România a lui Antonin Mercie. Artistul francez a realizat şi monumental funerar din PPre Lachaise al lui Constantin, fratele lui Alexandru Lahovary, amândoi fiind unchii Marthei Bibescu. Martha era fiica lui Ioan, unul dintre cei patru fraţi Lahovary, dintre care trei, Alexandru, Iacob şi Ioan, au fost miniştri de externe ai României.

De fapt, problema înlăturării monumentelor care preaslăveau sau aminteau de vremurile Confederaţiei a început să se pună cu insistenţă după asasinatul în masă din 2015, de la biserica metodistă din Charleston, Carolina de Sud, una dintre primele biserici ale afro-americanilor, când nouă oameni, în frunte cu pastorul, au fost împuşcaţi de un foarte tânăr rasist. După această crimă, peste 150 de monumente confederate au fost mutate de pe spaţiul public în depozite, statul Texas fiind un campion al acestei acţiuni. Unele dintre ele aveau inscripţii care te fac să te întrebi cum de au fost ridicate, iar altele evocă momente extrem de controversate ale istoriei Sudului sclavagist.

Până la pandemie şi la moartea lui George Floyd, problema monumentelor confederate a fost abordată la nivelul fiecărui stat din SUA, soluţiile mergând de la acceptarea mutării, în anumite condiţii, a monumentelor controversate, până la interzicerea totală nu numai a atingerii acestora, dar şi a oricărei alte idei, inclusiv adăugarea de panouri cu explicaţii. În statele care nu acceptă mutarea lor au fost consemnate acţiuni de protest soldate cu demontarea unor monumente din această categorie, în 2018 şi 2019, înainte de tragicul an 2020.

Protestele ce au urmat asasinării lui George Floyd, la 25 mai, au readus în atenţie şi discuţia despre monumentele controversate, într-un mod direct, violent, vandalizant. Dar nimeni nu a mai stat să cugete dacă este bine şi ştiinţific să distrugă un monument, o lucrare de artă, nu s-a cerut niciun CV şi, pe fondul unei lipse profunde de cultură generală, s-a ajuns la manifestări terifiante. Într-un fel sau altul au avut de suferit chiar şi monumentele lui Cristofor Columb sau Abraham Lincoln. Atacul nediscriminatoriu la adresa monumentelor a trecut Oceanul, în Europa, la pachet cu moda protestelor violente. Orice statuie a devenit loc de vandalizare sau distrugere. În Belgia, dincolo de excese, s-a atins o problemă foarte sensibilă.

Leopold al II-lea a fost al doilea rege al Belgiei, statul creat în 1831 de tatăl său, Leopold I, primul rege al Belgiei. A urcat pe tron în 1865, când în SUA era abolită sclavia. Regele belgian, însă, avea ambiţii coloniale şi a reuşit, în 1885, la Conferinţa convocată de Bismarck, la Berlin, pentru împărţirea Africii, să îi fie atribuită regiunea Congo. Regele constituţional al Belgiei a devenit suveranul absolut a ceea ce a numit "Statul Liber Congo", aflat sub directa sa conducere, fără vreo implicare din partea Parlamentului belgian. A urmat o înfiorătoare perioadă de jefuire a inimii Africii, din jurul fluviului Congo, şi de torturare a populaţiei locale, soldată cu milioane de victime. Fotografiile din Congo, aflat în proprietatea lui Leopold al II-lea, sunt greu de privit, iar relatările, care nici nu îşi propun să ascundă ceva, produc coşmaruri. Este cumplită seninătatea cu care a fost tratat chinul africanilor "civilizaţi" de belgienii regelui. În 1908, cu un an înainte de moartea lui Leopold al II-lea, presiunile internaţionale au făcut ca această colonie, Congo, să îi fie luată din proprietatea personală şi pusă sub controlul statului belgian. 50 de ani mai târziu, în 1958, la Expoziţia internaţională găzduită de Bruxelles, Belgia a venit cu infamele "grădini umane", un fel de grădini zoologice în care exponatele erau africani din Congo, copii şi maturi, prezentaţi holbării publicului de secol XX, într-o capitală a Comunităţii Europene.

Aceste realităţi au fost afirmate din ce în ce mai clar în Belgia, în care încă mai dăinuiau amintirile evocatoare ale perioadei coloniale, întocmai ca fantomele confederate din SUA. În centrul Bruxellesului, capitală a Europei, lângă gardul palatului regal, tronează ecvestra lui Leopold al II-lea, realizată de Thomas Vinçotte, artist belgian, şi dezvelită în 1926. Este drept, sculptura nu are alte efecte care să o scoată în evidenţă şi nici omagii la poalele ei nu am văzut. În starea din prezent, statuia nu putea scăpa lipsei de răbdare a protestatarilor. Dacă alte statui, pedestre, ale regelui incriminat pentru vreo 10 milioane de morţi, au fost demontate, ecvestra de la Bruxelles a fost machiată cu vopsea roşie iar pe piept i s-a scris, cu vopsea alba, cuvântul uşor de tradus "PARDON".

Pentru că nu pot fugi, statuile, opere de artă, totuşi, rămân să fie distruse, demontate, mutate, aruncate în aer, mânjite cu vopsea, ori de câte ori simbolurile pe care le poartă pică de o parte sau alta a baricadei. Nu ştiu de ce, dar simt că, despre statui, vom mai vorbi.