Irak: un deceniu mai tîrziu

Cine are timp şi cui îi arde, pe vremuri ca acestea, de analize retrospective? Un deceniu de la declanşarea operaţiunilor militare din Irak este un punct de reper care nu poate fi trecut cu vederea, decît cu riscul de a te rătăci. Oricît de incomodă şi de dificilă ar fi perspectiva critică, astăzi ştim că acele evenimente au contribuit la schimbarea lumii în care trăim într-o măsură mult mai mare decît 9/11, asaltul terorist asupra Americii.

Primul aspect izbitor al tuturor încercărilor de a pune istoria în perspectivă este faptul că "adevărurile de atunci" sunt mereu şi radical diferite de "adevărurile de astăzi". Cel de-al doilea este faptul că atît adevărurile de atunci, cît şi cele de astăzi suferă de grave malformaţii ideologice, sunt betegite de interese politice parohiale şi, de aceea, rămîn definitiv certate cu Adevărul. Astăzi, ştim că decizia de a folosi forţa militară cu scopul declarat de a-l înlătura de la putere pe Saddam Hussein, de a schimba radical structura de putere, precum şi instituţiile politice ale Irakului, a existat înainte şi în bună măsură independent de circumstanţele invocate la cald de Administraţia Bush pentru decizia de a merge la război. Încercarea de a acredita la ONU şi pe plan internaţional realitatea ameninţării cu armele de dis­trugere în masă care s-ar fi aflat în posesia regimului de la Bagdad s-a dovedit doar una dintr-un lung şir de erori strategice pe care echipa Bush jr. le-a făcut, fără să clipească. A doua a fost totala lipsă de pregătire pentru perioada post-militară a intervenţiei din Irak. Este stupefiant, astăzi ca şi acum un deceniu, să constaţi că o decizie politică de asemenea anvergură nu a avut pregătite soluţii nici măcar pentru cele mai evidente dintre problemele cu care SUA s-au confruntat, imediat după căderea regimului Saddam. Cum este posibil ca o mare putere să plece la război fără să ştie, în detaliu şi cu toate cele necesare pregătite, ce va face după încheierea operaţiunilor militare? Vorba lui Bismark: dacă popoarele ar şti cu cîtă inconştienţă sunt conduse, ar înnebuni de groază! Termenul de plată al tuturor greşelilor, mai mari şi mai mici, a fost de nouă ani! Preţul, în vieţi umane, distrugeri, pierderi economice şi sociale: incomensurabil! În plus, teribil de inegal distribuit între irakieni, care din beneficiarii declaraţi ai operaţiunii s-au trezit în postura de plătitori la greu de oale sparte, pe cel puţin două generaţii, respectiv americani şi aliaţii care i-au susţinut politic şi militar! Victoria nu a putut fi proclamată atunci, cum nu este proclamată nici astăzi, pentru simplul motiv că nu s-a materializat! A rămas pe urmă un dezastru pe care irakienii sunt îndemnaţi să-l gestioneze cu curaj, răbdare şi cu ajutorul, în continuare greu plătit, al celor care le-au vrut şi le-au făcut binele, cu forţa!

Adevărurile de astăzi, cel puţin unele dintre ele, put, însă, la fel de urît ca şi cele de atunci. Zece ani mai tîrziu, CIA a găsit "o sursă" care spune, textual şi public, că a minţit în privinţa existenţei armelor de distrugere în masă din Irak. A făcut-o, desigur, din patriotism - omul voia să-şi scape ţara din strînsoarea de fier a dictaturii lui Saddam. Trăim în lumea lui Machiavelli: O cauză nobilă poate fi servită de orice mijloace, iar minciuna este parte din arsenalul standard al politicii şi al serviciilor de informaţii. Actualul Preşedinte al SUA, despre care observatorii politici spun că este cel care a beneficiat cel mai mult de pe urma criticilor la adresa intervenţiei din Irak, a caracterizat războiul aces­ta ca fiind unul tîmp (a dumb war) şi una dintre cele mai mari erori din istoria ţării sale. Chiar aşa să fie? Motivele politice ale unei asemenea caracterizări sunt uşor de înţeles. Puteau, însă, Statele Unite să rezolve problemele puse de regimul Saddam fără să recurgă la război? Astăzi, puţini sunt cei care ştiu că operaţiunea din 2003 se află în linie directă de consecinţă cu episodul agresiunii lui Saddam împotriva Kuwaitului! Atît din punct de vedere strict juridic, cît şi politic, regimul de la Bagdad a întîrziat un deceniu să-şi îndeplinească obligaţiile asumate atunci, iar de la un anumit moment dat a refuzat ostentativ să răspundă oricăror cerinţe legate de verificarea stării arsenalelor sale. Acel angajament, călcat în picioare ulterior de regimul de la Bagdad, a pus capăt temporar şi condiţionat, în 1991, operaţiunii militare Desert Storm, desfăşurată de coaliţia internaţională, sub larga acoperire a rezoluţiilor Consiliului de Securitate al ONU, în episodul primului Război din Golf! Din acest punct de vedere, Margaret Thatcher a avut dreptate: atunci, un deceniu mai devreme, operaţiunile coaliţiei internaţionale ar fi trebuit oprite doar la Bagdad, după înlăturarea de la putere a agresorului. Atunci, însă, un alt Bush, senior, se închina în templul realismului politic la statuia lui Saddam, omul de neînlocuit al regimului de mînă forte din Irak, care luptase şi promitea să lupte în continuare împotriva Iranului, "inamicul" de care Statele Unite nu au reuşit să se desprindă nici pînă astăzi! Decizia de intervenţie în Irak, din 2003, s-ar putea să nu fi fost chiar cea mai puţin întemeiată, din istoria Statelor Unite. Invocarea motivelor greşite, semi-fabricate, lipsa de pregătire a evenimentelor ulterioare şi modul în care au fost ele gestionate, în schimb, sunt, fără doar şi poate, exemplul cel mai radical de incompetenţă şi inconştienţă al unui decident politic, la nivelul cel mai înalt, din istoria celei mai mari puteri a lumii secolului XX.

Istoria scrisă, aşa cum este ea chinuită şi împiedicată, mai mereu, să ajungă în preajma faptelor şi a realităţii, va reveni, cu siguranţă, asupra subiectului. Multe dintre judecăţile de atunci, ori de acum, vor fi revizuite, nu doar de dragul unui alt amic Platon, ci măcar o dată şi de dragul Adevărului.