Istoria unui faliment anunţat

Studenţii germani sunt în stradă de mai multe săptămîni, iar protestul lor a urcat repede scara priorităţilor politice, în ţara unde învăţămîntul, ca multe alte lucruri "mărunte", este luat în serios de politicieni, chiar dacă nu găsesc întotdeauna soluţiile cele mai bune la problemele pe care le ridică. Surpriza vine de la motivul protes-tului, şi anume "pachetul de reforme Bologna", pe care autorităţile federale, dar mai ales conducătorii universităţilor, se străduie să-l impună, generalizat, susţinînd că este în avantajul studenţilor. Iar ei, studenţii din Germania, contestă acest lucru!

Soluţiile "Bologna", lansate cu mare pompă de nişte contabili proşti, folosindu-se de uriaşa inerţie birocratică şi de precaritatea deciziilor politice din sistemul Uniunii Europene, nu sunt deloc noi. Ţin de gîndirea anilor 70 ai secolului XX şi se bazează pe ideea că timpul de învăţămînt superior poate fi modulat: pentru cei mai mulţi studenţi, redus la 3 ani, iar pentru o mică parte dintre ei, prelungit la 5 ani. Din afacerea aceasta, după calculele promotorilor cu mînecuţe, ar rezulta o scădere importantă a cheltuielilor generale cu învăţămîntul, din care ar avea de cîştigat toată lumea: studenţii, universităţile, statul/comunităţile locale, care suportă, din taxe, o parte semnificativă a costurilor. Doar că socoteala este profund eronată, atît din punct de vedere economic, cît şi educaţional, iar în ultimă instanţă, din perspectiva impactului social. Ca tendinţă europeană a ultimelor trei decenii, costurile învăţămîntului superior au trecut, în proporţii deloc neglijabile, din bugetele publice, pe spinarea studenţilor şi a familiilor care-i susţin. Este motivul pentru care pe pancartele din universităţile germane stă scris în aceste zile: "Bani pentru învăţămînt, nu învăţămînt pentru bani!". Confruntate cu stagnarea economică din ultimele două decenii ale veacului XX, guvernele au căutat metode de a reduce "povara" cheltuielilor pentru educaţie, în special a celei de nivel universitar. "Reforma Bologna" a fost exact răspunsul pe care-l aşteptau. În realitate, costurile totale ale învăţămîntului superior au sporit masiv în tot acest timp. Pe de altă parte, după cum arată studiile de piaţă efectuate în ţările care au trecut la sistemul Bologna, diploma obţinută după doar trei ani de studii reduce drastic şansele deţinătorilor de a-şi găsi un loc de muncă; timpul de acces la o slujbă se dilată, de la 4-8 luni, la 16 sau mai mult. Cît despre impactul social, mai larg, sistemul creează o prăpastie, pentru tot restul vieţii, între majoritatea defavorizaţilor deţinători ai diplomei de 3 ani şi minoritatea privilegiaţilor cu diplome de 5 ani. Cu alte cuvinte, universitatea devine un motor care produce inegalităţi structurale, iar ele, la rîndul lor, antrenează uriaşe costuri sociale. Aceste argumente, alături de altele, spuse mai în şoaptă, mai cu glas tare, au fost luate în considerare în multe ţări din Uniunea Europeană, atunci cînd a venit vremea să aplice "reforma Bologna". Drept urmare, au dat înapoi, au început să tragă de timp, ori să introducă, prin legi proprii, atît de multe excepţii, încît din marea reformă nu a mai rămas decît coperta, cum face Franţa, de exemplu. La noi, reforma Bologna a fost înghiţită pe nemestecate de Parlament, "călărită" şi promovată de nişte sferto-docţi care şi-au umplut buzunarele de pe urma "euro-expertizei" furnizate onor ministerului educaţiei şi diferitelor comisii prezidenţiale, ori s-au căţărat pe funcţii ministeriale, închizînd gura oricui a crîcnit împotriva "pricazului european". Disputa nu este cîtuşi de puţin "academică", iar consecinţele deciziilor de astăzi vor face diferenţa între societăţi auto-sustenabile, generatoare ale dezvoltării, şi societăţile dependente, sub-dezvoltate, ale celei de-a doua jumătăţi de secolul din care am parcurs deja primul deceniu. Nu o spun eu, ci studiul lui Ludger Woess-mann, lansat zilele acestea, sub aus-piciile fundaţiei Bertelsman, care arată că investiţia într-o reformă masivă a educaţiei este soluţia cea mai profitabilă şi singura în măsură să asigure capacitatea de competiţie, pe termen lung, a unei societăţi. Dacă prin modificări esenţiale ale sistemului educaţional, arată studiul, s-ar reduce în zece ani proporţia studenţilor cu risc şcolar, de la 20%, cît este în mod constant, la doar 2%, valorificînd potenţialul lor, în următorii 60 de ani, Germania ar produce resurse echivalente cu întreaga sa datorie publică de astăzi, de peste 1,7 trilioane euro. În plus, Germania ar rămîne sigur în plutonul select al primilor trei pro-ducători de invenţii, inovaţii, ştiinţă şi, pe această cale, de bunăstare economică şi socială, ai planetei. Dimpotrivă, fără o reformă edu-caţională, în următorul deceniu, capabilă să valorifice tot potenţialul generaţional, declinul este asigurat! Vi se pare puţin? Nici mie!

Acum, cineva s-ar putea întreba ce mi-a venit să ocup spaţiul editorial şi timpul dumneavoastră cu ceea ce fac studenţii din Germania, tocmai acum, în plină zbuciumare electoral-prezidenţială? Răspund direct: doar pentru a arăta, cui nu a înţeles încă, ori nu-i suficient de convins, că istoria României nu e scrisă nici de "mogulii" presei, nici de cei ai politicii de pradă, de la noi, ci de ceea ce se întîmplă prin şcoli şi universităţi. Ştiu, acolo şi-a făcut culcuş dezastrul, şi nu de ieri, de alaltăieri, ci de vreo 30 de ani! Nu-i aşa că politica-i pasionantă?