Jocul de-a fatalismul

Fatalismul politic şi cel economic, care sunt promovate ceas de ceas în media, departe de a fi doar simple reacţii la o criză care nu are cum să treacă repede, dezvăluie o strategie de comunicare. Avem de-a face cu un fel de marketing al fatalismului prin se induce ideea imposibilităţii alternativei. Căci nu este vorba de atât de românescul fatalism mioritic pe care l-am transformat într-o bogăţie naţională, ci de o viziune structurată filosofic, care traduce determinismul protestant, în special calvinist, în limbajul lumii de astăzi. În centrul acestei perspective stă ideea că toate evenimentele sunt determinate de "destin", iar astăzi acest destin are o expresie economică. Ori, de la "Etica protestantă şi spiritul capitalismului" a lui Max Weber, carte scrisă acum mai bine de o sută de ani (1904), ştim că între capitalism şi calvinism există o strânsă corespondenţă. O ipoteză prin care s-ar putea explica de ce, în ultima vreme, discursul economic este din ce în ce mai pătruns de fatalism ar fi aceea că salvarea capitalismului - pus în cumpănă de criza economică, dar considerat de apologeţii săi ca o formă de destin, o altă expresie a doritului "sfârşit al istoriei" de după căderea zidului Berlinului - nu se poate face decât prin practici inspirate din austeritatea protestantă. Un fel de penitenţă economică şi socială, dar şi politică, ce ar trebui să elimine "moştenirea secolului trecut".

Natura ideologică a fatalismului actual este cât se poate de clară: el traduce neoliberalismul în limbajul escatologic al începutului de mileniu. Cum fricile milenariste au rămas - vezi temerile legate de prezicerile pastorului Harold Camping privind sfârşitul lumii pe 21 mai, amânat, din cauza neîn­deplinirii profeţiei pentru 21 octombrie, sau de viziunea apocaliptică privind anul 2012 - folosirea lor pentru susţinerea unei credinţe economice nu putea să nu fie exploatată. Aşa că, pornind de la sugestia lui Weber privind legătura dintre protestantism şi capitalism, putem observa cum între fundamentalismul religios şi cel economic există relaţii directe. În acest sens, comparaţia dintre fundamentalismul religios - mişcare religioasă de influenţă protestantă care promovează o formă a credin ei bazată pe o lectură rigidă şi literală a "cărţii fundamentale" propovăduind intoleranţa faţă de celelalte credinţe - şi fundamentalismul economic ar putea lămuri, fie şi parţial, încrâncenarea cu care unii (economişti sau politicieni, agenţii de rating sau companii multinaţionale) se apleacă asupra modului de ieşire din criză.

Ori, fatalismul, de orice fel ar fi, nu poate avea decât un efect distructiv. Este ceea ce sugerează Paul Krugman în articolul "Fatal Fatalism" apărut pe 4 iunie 2011 în "New York Times". Krugman arată cum fatalismul care a cuprins lumea economică neglijează atât experienţa istorică a ieşiri din criză cât şi faptul că nu acceptă că nu pot exista răspunsuri unice şi absolute la prăbuşirile post-criză. Pentru laureatul premiului Nobel pentru economie din 2008, fatalismul - pe care îl abordează mai degrabă dintr-o perspectivă psihologistă - este expresia fricii, iar fricile nu blochează reacţiile de apărare. De aceea, scrie Krugman la finalul articolului său, "de nimic nu ne putem teme mai mult ca de frica însăşi". Căci, atunci când fatalismul depăşeşte cadrul său de referinţă şi se inserează în dezbaterea economică devine "principalul duşman al prosperităţii".