Jocul de-a guvernarea

Trăsătura dominantă şi neîn­tre­ruptă a guvernărilor post-decembris­te este lipsa desăvîrşită a oricărei res­ponsabilităţi pentru deciziile şi actele săvîrşite în exerciţiul autorităţii. Constituţia României, între multe alte uriaşe "scăpări", nu prevede, cum ar fi fost normal, o procedură de "des­cărcare" de bilanţ, de răs­pundere asu­mată sub spec­trul legii, pentru exerciţiul celor mai înalte funcţii din stat, în primul rînd pentru Guvern şi Preşedinte. Nici legile speciale, cele privitoare la organizarea şi funcţionarea acestor instituţii, nu au în vedere acest "mic amănunt". În consecinţă, guvernarea, cu toate deciziile care lovesc viaţa a milioane de oameni, a fost şi continuă să fie, în România, un joc pur al "actului gratuit" - în sensul explorat de Gide în "Prometeu rău înlănţuit". Un vast teritoriu al lipsei de consecinţe, pentru cei care ar trebui să rămînă responsabili, nu doar moral, nu doar politic, ci juridic, pentru actele lor. O obligaţie imperioasă, pentru oricare dintre noi, dar care, curios lucru!, nu-i priveşte pe cei ce decid soarta unei ţări şi a populaţiei sale, de vreo 20 de milioane de suflete! Această "mică neatenţie" a tuturor "părinţilor fondatori" ai constituţiilor post-decembriste, precum şi ciudata "lipsă de interes" a legiuitorilor pentru a reglementa ceva în acest atît de sensibil domeniu, sunt cauzele din care s-au născut: aroganţa fără limite a guvernanţilor, faţă de proprii alegători şi mai ales faţă de aceia dintre ei care au îndrăznit să le cea­ră socoteală, din cînd în cînd; goa­na fără limite şi fără restricţii pentru făurirea şi consolidarea averilor personale, provenite în cea mai mare parte, dacă nu în totalitate, din abuzul funcţiilor publice şi din corupţie; comportamentul incoerent, aberant şi lipsit de judecata elementară, pe care îl exhibă zilnic în mijloa­cele mass media miniştri, demnitari şi alţi deţinători ai funcţiilor publice, ca să nu mai vorbim despre tupeul de-a susţine azi exact contrariul a ceea ce susţineau ieri, de a face "evaluări" şi de a emite "sentinţe", cu privire la economia ţării, la instituţii şi starea socială, care peste două zile se dovedesc total greşite, cum a fost cazul, bunăoară, al "fundamentării" iniţiale a bugetului ţării pe elucubraţii privind creşterea economică, într-un an care a adus revelaţia unei prăbuşiri, care, pentru România, nu se va încheia nici în 2009, nici în 2010 şi nici în următorii 20 de ani; ca să nu mai vorbim despre deciziile care permit astăzi supravieţuirea unor guvernări dezastruoase, pe cheltuiala, sudoarea şi destinele celor ce vor avea de plătit aceste datorii în următoarele două generaţii, cel puţin!

Cine răspunde pentru toate astea? Constituţional, legal sau chiar politic: NIMENI!!! Dacă ar fi funcţionat măcar o formă de responsabilitate, atunci, fie actuala "clasă politică" ar fi fost de mult eliminată de pe scena publică, fie cei mai importanţi reprezentanţi ai ei ar fi răspuns cu averile şi posesiunile deţinute, cu libertatea personală, la limită chiar cu viaţa, pentru dezastrul pe care l-au impus cu seninătate celor care au o singură vină: le-au validat mandatul de guvernare.

Criza societală în care se prăbuşeşte România ar putea schimba această stare de lucruri, dacă nu prin măsuri legale, pentru care deocamdată nimeni nu are un apetit prea ridicat, atunci prin altele, mult mai directe, chiar dacă atît de puţin dezirabile într-un stat de drept, într-o democraţie: linşajul public, revolta de stradă, insurecţia sau surogatul insurecţional, asaltul anarhist asupra instituţiilor publice, justiţionarismul şi reglarea directă, violentă, de "conturi" cu cei care nu au cum să mai scape de responsabilitatea funcţiilor pe care le deţin sau le-au deţinut pînă de curînd în instituţiile guvernării. Scenariul acesta nu l-am inventat eu! Poate fi citit în detaliu, în "ciudata" carte a lui J. Attali, "Scurtă istorie a viitorului", după cum este descris cu precizie de Guy Hermet, în analiza pe care o face fenomenului paradoxal al ridicării "poporului contra democraţiei."

Acesta ar putea fi sfîrşitul, teribil de costisitor, al unei iluzii, cea a "democraţiei fără costuri" în care cea mai mare parte a populaţiei României s-a bălăcit din ignoranţă şi dezinteres pentru politică şi de care "guvernanţii de profesie" au profitat pentru a deveni "noua clasă" de îmbogăţiţi de pe urma dezas­trului social al ţării, pe care l-au provocat - cu voie sau fără de voie, prea puţin contează!