La ce foloseşte prezumţia de nevinovăţie?

În politică, sub presiunea timpului, opiniei publice şi a mass media, se reacţionează rapid. Dar rapiditatea nu e o virtute. Este una din lecţiile pe care afacerea DSK (Dominique Strauss-Kahn ) le oferă. Însă, cum ar putea ziariştii sau politicienii să se abţină de la comentarii când opinia publică este avidă de informaţie şi cere reacţii? Şi, în fuga imaginilor de televizor, a informaţilor pe internet, ce ar mai putea rămâne din prezumţia de nevinovăţie? Cine mai are timp pentru amănunte? Acesta era şi motivul pentru care scandalul DSK mi-a apărut încă de la început ca o reeditare a afacerii Dreyfus, de acum 116 ani, care a transferat clivajul stânga-dreapta dintr-o topografie politică virtuală într-o realitate socială cu consecinţe practice cruciale. Căci, şi acum ca şi atunci, un aşa zis fapt divers a devenit ocazia unor confruntări ideologice şi principiale. Considerat vinovat pe baza "probelor" scăpate spre lumea largă, scandalul a fost "dovada" că prezumţia de nevinovăţie nu e decât o ipocrizie.

Tocmai de aceea, oricare va fi soluţia juridică, părţile care s-au angajat în conflictul ideologic nu vor fi dispuse să se reconcilieze. Dacă acum mai bine de un secol pentru naţionalişti şi catolici integrişti nu a contat că Dreyfus nu era vinovat de spionaj în favoarea Germaniei, ci că era evreu, deci trădător, acum, când tot un francez de origine iudaică este acuzat (să fie o coincidenţă?), pentru unii problema credibilităţii presupusei victime nu contează, căci violul a avut oricum loc. De la feministele care, precum Joan W. Scott, au folosit (a se vedea articolul său Féminisme B la française) prilejul pentru a da frâu unei francofobii până atunci reţinute la forumul de pe sit-ul liberalului (în sens american) şi seriosului New York Times în care erau exprimate dubii în legătură cu atitudinea "tolerantă" a femeilor franceze, până la neoconservatorii care nu vor pierde ocazia să folosească în continuare "argumentele morale". Oricum, faptul că noile probe şi schimbarea de atitudine a acuzatorilor new york-ezi a avut loc după ce succesoarea lui DSK a fost aleasă la conducerea FMI va întări şi mai mult teoria conspiraţiei.

Imediat ce DSK a fost eliberat pe cuvânt, sâmbătă 2 iulie 2011 presa americană, cea care a dat tonul în atacarea lui DSK, părea că încearcă să-şi ia revanşa şi să treacă întreaga responsabilitate pe seama acuzatorilor. Wall Street Journal, în articolul The Amazing Strauss-Kahn Case, revine asupra spectaculoasei schimbări de situaţie, iar New York Times, care a şi publicat primele informaţii privind noile probe (Strauss-Kahn Prosecution Said to Be Near Collape) în 30 iunie, relevă totodată informaţia că Lisa Friel, şefa mai bine de zece ani a Sex Crimes Unit (Unitatea pentru criminalitate sexuală) din New York, şi-a dat demisia. Iar tabloidul New York Post, ziar care îşi făcuse din calificarea drept pervers sexual a lui DSK o datorie, pervers, a mers, ca de obicei, şi mai departe, sus­ţinând pe site-ul său, că presupusa victimă, Nafissatu Diallo, a fost pros­tituată. Dar nu e chiar atât de surprinzător că cei care acum doar câteva zile îl acuzau pe DSK, îşi nuanţează poziţiile şi pornesc ofensiva împotriva justiţiei americane sau a presupusei victime.

Un alt mediu care a fost folosit cu destul de mult succes împotriva prezumţiei de nevinovăţie a fost internetul. Prezenţa mediei virtuale în acest scandal s-a făcut simţită chiar din primul moment. Primele informaţii despre arestarea la New York a lui DSK au apărut pe Twitter, trans­mise de un tânăr militant UMP (partidul Lui Nicolas Sarkozy), Jonathan Pinet, înainte ca ele să fie făcute publice de către New York Post.

Dar cei care - sub presiunea strivitoare a opiniei publice şi a stereotipurilor privind situaţia socială şi politică (oare şi naţionalitate şi originea etnică?) a presupusului agresor - au căzut în capcana ignorării prezumţiei de nevinovăţie au fost tocmai cei ce trebuiau să o protejeze: anchetatorii. Anchetatorii, şi în special procurorul districtual al comitatului New York (Manhattan) Cyrus Vance Jr. (fiul lui Cyrus Vance, fost secretar de stat al lui Jimmy Carter între 1977 şi 1080), au ajuns acum într-o situaţie limită. Ales ca procuror districtual în noiembrie 2009 cu 91% din voturile exprimate, Cyrus Vance Jr. părea, odată cu acest caz, destinat unei cariere politice naţionale. Ales ca procuror după retragerea predecesorului său, Robert Morgenthau, care a ocupat postul din 1975, Cyrus Vance Jr., părea că are toate calităţile necesare pentru a consolida stabilitatea acestei funcţii şi a continua o tradiţie solidă. Căci înaintea celor 34 de ani de mandat al lui Morgenthau, Frank Hogan a ocupat postul 31 de ani, între 1942 şi 1973, iar scurtul intermezzo Richard Kuh, a fost de fapt un interimat în calitate de adjunct al lui Hogan, până când, în 1974, a fost învins în alegerile primare ale Partidului Democrat de Morgenthau care a câştigat apoi alegerile efective. Doar că Vance Jr., al patrulea procuror districtual din ultimii 70 de ani, a fost tentat de marea oportunitate politică pe care o oferea afacerea Strauss-Kahn. Însă, dincolo de cariera sa politică, efectul pervers al instrumentării tendenţioase a procesului pune în discuţie modul în care funcţionează justiţia americană. Cum mai poate fi res­pectată prezumţia de nevinovăţie într-o ţară unde politizarea posturilor atinge totul?