La ghilotina istoriei

Departe de a se fi stins, protesto-anarho-revolta din Franţa împinge situaţia spre o criză majoră. Prilej pentru unele reţele americane de televiziune să le plătească o poliţă "cîrcotaşilor" anti-americani. Flash-uri informative şi dezbateri însoţite de imagini şoc ale violenţelor care au însoţit manifestaţiile, puse sub titluri cum ar fi: "Parisul în flăcări", ori chiar asimilarea situaţiei din Place de la Republique cu cea din Piaţa Tien An Men, au sărit calul, cu o plăcere prea puţin ascunsă de realizatori. Au venit şi scuzele de rigoare, prezentate ministrului de externe Philippe Douste-Blazy, cu ocazia reuniunii pe care acesta a convocat-o cu presa străină acreditată în capitala Franţei.

Dincolo de exagerări şi reglări de conturi politico-mediatice, lumea încearcă să înţeleagă semnificaţiile unei mişcări sociale de un eclectism aproape perfect, dar a cărei persistenţă şi amploare scapă explicaţiilor conjuncturale.

Orice perspectivă invocă punctul de plecare: legea "de Villepin" privind contractul de muncă pentru prima angajare. Intenţia autorului a fost cît se poate de nobilă. Flexibilizarea condiţiilor pe un segment critic al pieţei forţei de muncă, unul cu implicaţii sociale şi politice majore - tinerii. Culmea este că Villepin a inventat soluţia ca pe un răspuns direct la protestele din noiembrie ale tinerilor dezmoşteniţi, ai cartierelor mărginaşe, provenind direct din emigraţie, sau din familii de emigranţi, marcaţi de eşecuri şi abandonuri şcolare, din rîndul cărora ceva mai mult de 40% nu au nici o şansă să-şi găsească un loc de muncă stabil. Vrînd să îmbunătăţească şansele acestei categorii de tineri de a primi, fie şi temporar, un loc de muncă, Villepin s-a trezit cu replica dură a tinerilor cu studii serioase, proaspăt ieşiţi din universităţi, numite adesea "fabricile de şomeri". Aceştia au văzut în prevederile discreţionare ale condiţiilor de reziliere a contractului de muncă o lovitură sub centură dată drepturilor lor, specificate de alte legi, o modalitate de a-i discrimina, pur şi simplu. Cum se face că aceste două categorii de tineri îşi dau întîlnire pe străzile Parisului la manifestaţiile anti-guvernamentale, rămîne un mister, dar psihologia maselor şi logica nu au făcut niciodată casă bună.

În alte interpretări, miza este urcată la rangul principiilor. Alain Tourain, un clasic în viaţă al studiilor de "sociologia muncii", nu se sfieşte să pună un diagnostic dur: în esenţă, demonstraţiile sînt "un refuz al capitalismului". Ceea ce Villepin numeşte creşterea flexibilităţii pe piaţa forţei de muncă, demonstranţii numesc precaritate contractuală, nesiguranţă a locului de muncă şi insecuritate socială. Pe scurt, avem de a face cu o respingere a logicii competiţiei de piaţă. Este ceea ce autorul a numit inspirat în ultima sa carte: "Marele refuz". Tourain sugerează, de asemenea, că protestele din Franţa ar putea fi doar uvertura la o mişcare europeană mai largă. "Ordinea liberală", care domneşte în Europa de peste trei decenii, întîmpină azi tot mai multă rezistenţă, iar soluţiile ei sînt tot mai frecvent respinse.

O altă perspectivă încearcă formularea unei explicaţii pornind de la datele "bolnavului" - Franţa. Sintagma folosită de sociologul Michel Crozier, acum trei decenii, şi-a recăpătat puterea de circulaţie: "societatea blocată". De ce este Franţa blocată? În primul rînd datorită hiper-etatismului ei. Tot şi toate încep cu "Statul". Mai ales reformele. De sus în jos într-un fel de prelungire a "bonapartismului". Chiar şi reforma lui Villepin. Fără explicaţii, fără discuţii prealabile, fără pregătire. Statul ştie mai bine, de aceea e stat! Mai rău, încă. Statul francez este unul pe care clasa politică a pus irevocabil mantia, alţii zic armura, "bunăstare" şi "social". Statul francez este unul social în sensul solidarităţii, nediscriminării, şanselor egale şi dacă se poate unul în care munceşti mai puţin, adică 35 de ore pe săptămînă, cel mult. În acelaşi timp trebuie să asigure bunăstare şi cine nu vrea mai mult mîine, decît a avut azi! Pe scurt, îndeletnicirea de bază a politicienilor francezi este să vîndă electoratului iluzia atotputerniciei sale. Problema este că atunci cînd vine vremea să livreze, deficitul creşte de la an la an! Atitudinea funciară de nemulţumire, anti-stat, se naşte aproape natural. În sfîrşit, societatea franceză este blocată de conceptul de suveranitate pe care îl utilizează, punînd accentul pe depozitarul permanent care este "poporul". În termenii teoriei pe care o ilustrăm, fenomenul rezultant a fost numit "parlamentarism castrat". Adică amputat acolo unde doare mai tare, la autoritatea de decizie legislativă. De aici, "suveranitatea străzii" prevalează asupra "suveranităţii parlamentare". Sau, altfel spus, Franţa a păstrat aproape intacte toate condiţiile pentru "revoluţie", dar şi-a dat prea puţine şanse pentru "reforme". La ghilotina istoriei ar putea să urmeze de data aceasta, chiar cea de a V-a Republică.