Leonardo Badea (BNR): Raportul Draghi - câteva concluzii de interes şi oportunităţi de dezvoltare pentru România

Ultimii ani au reprezentat o perioadă complicată, în multe privinţe, iar acest lucru a fost şi continuă să fie resimţit la toate nivelurile societăţii. Din punct de vedere economic, am parcurs multe transformări, am reuşit să evităm o serie de pericole importante şi am fructificat unele oportunităţi, chiar dacă poate nu în aceeaşi măsură pe cât ne-am fi dorit sau pe cât ar fi fost posibil într-o situaţie mai puţin nefavorabilă.

Dinamica transformărilor şi a provocărilor economice şi sociale rămâne însă foarte accelerată, iar modul în care continuăm să răspundem acestora prin acţiuni pe termen scurt şi demersuri strategice pe termen lung menţine un impact considerabil asupra dezvoltării viitoare.

Tocmai de aceea, este important să nu pierdem din vedere faptul că orice perioadă de transformare şi provocări structurale comportă şi oportunităţi de dezvoltare şi îmbunătăţire. Acest lucru este ştiut, dar uneori nu se regăseşte suficient în abordările politicilor structurale. De asemenea, este util să nu uităm să profităm cât mai bine de avansul important din perioadele anterioare, pentru că, în pofida faptului că multe lucruri nu sunt încă la nivelul pe care ni-l dorim, economia României a progresat foarte mult în ultimii 20 de ani. Nu o arată doar indicatorii; este vizibil în multe ipostaze şi este confirmat în discuţiile cu investitorii străini şi cu experţii cu care colaborăm în relaţiile internaţionale.

Pentru că România este o parte integrată indisolubil a Uniunii Europene, multe dintre tendinţele pe care le observăm pe plan local sunt efecte directe sau indirecte ale unor trenduri mai ample ale economiei europene şi mondiale pe care le resimţim simultan cu partenerii noştri europeni. Totodată, preocupările şi eforturile comune ale Uniunii sunt adesea oportunităţi pentru România de a-şi exploata avantajele şi potenţialul în vederea dezvoltării şi menţinerii unui ritm ridicat de convergenţă, cu beneficii pentru economie şi societate.

Din această perspectivă, provocările cu care se confruntă economia UE, evidenţiate o dată în plus în raportul prezentat de Mario Draghi, merită să fie avute în vedere în efortul periodic de reevaluare a politicilor structurale şi a planurilor strategice ale României privind dezvoltarea economică. Este util să reamintim că reputatul economist italian a fost, pe rând, director executiv al Băncii Mondiale, vicepreşedinte pentru Europa al Goldman Sachs, guvernator al Băncii Italiei, preşedinte al Băncii Centrale Europene şi prim-ministru al Italiei, acumulând o experienţă şi o influenţă profesională ce conferă o greutate aparte concluziilor pe care le formulează în raportul recent publicat. Chiar dacă anumite propuneri ale sale nu au generat unanimităţi, cred că este destul de probabil ca de o bună parte dintre recomandările raportului să se ţină seama în modul în care va fi gestionată continuitatea strategiilor economice de către reprezentanţii nou-aleşi ai forurilor europene.

De altfel, nu ne aflăm în faţa primului demers de analiză a decalajelor de dezvoltare şi competitivitate cu care se confruntă UE în raport cu alte blocuri economice. Chiar în luna aprilie, un alt fost premier italian, Enrico Letta, a realizat un raport privind viitorul pieţei unice şi nevoia adaptării la provocările globale. Una dintre recomandările sale cheie era introducerea unei "a cincea libertăţi" în UE, privind libera circulaţie a cunoştinţelor şi inovaţiei precum şi sprijinirea educaţiei. Scopul asociat acestei propuneri era de a consolida infrastructura tehnologică şi de cercetare, precum şi de a elimina barierele în calea schimbului transfrontalier de cunoştinţe. Încă de la acel moment, se acordă multă importanţă mobilizării economiilor, promovării investiţiilor, tranziţiei digitale şi integrării în continuare a cadrelor de reglementare aferente acestor domenii. Un element aparte ce se desprindea din Raportul Letta era propunerea de intensificare a cooperării transatlantice şi chiar de realizare a unei "pieţe unice transatlantice".

Revenind la Raportul Draghi, acesta este centrat pe ideea de recuperare a decalajului de competitivitate constatat în raport cu două zone economice cheie relevante pentru Europa pe pieţele internaţionale de bunuri şi servicii, respectiv Statele Unite ale Americii şi Republica Populară Chineză. Relevante pentru România sunt însă, în special, căile şi acţiunile care sunt propuse pentru atingerea acestui obiectiv, dintre care merită amintite: îmbunătăţirea productivităţii (inclusiv prin digitalizare şi fructificarea avantajelor oferite de AI), sporirea investiţiilor (în special în tehnologii şi mijloace de producţie), revizuirea mecanismelor pieţei energiei, reducerea fragmentării pieţei unice, utilizarea mai eficientă a resurselor şi reducerea dependenţelor externe, mai multă supleţe şi armonizare a cadrului de reglementare, precum şi simplificarea cadrului de decizie şi coordonare europeană.

Aşa cum arătam puţin mai sus, nici una dintre cele enumerate în Raportului Draghi nu reprezintă preocupări noi la nivel european, însă unul dintre meritele sale este că le pune într-o altă perspectivă, evidenţiind interconexiunile şi necesitatea imperativă de a acţiona, mai degrabă mai devreme decât mai târziu. De aceea, consider că raportul este un nou punct de referinţă esenţial pentru dezbatere, subliniind necesitatea reformelor, chiar şi în contextul potenţialelor critici din partea diferitelor state membre cu privire la unele dintre concluzii şi propuneri.

Mai jos vom aborda pe rând câteva dintre temele raportului din perspectiva situaţiei actuale a economiei noastre şi a perspectivelor de dezvoltare pe care le avem.

Unul dintre factorii importanţi care influenţează competitivitatea este productivitatea muncii. Din această perspectivă, situaţia României este una mixtă. Figura 1 de mai jos realizată pe baza datelor furnizate de Eurostat şi Bloomberg arată că în România, cumulat pentru perioada 2010-2023, avansul în termeni reali al nivelului productivităţii muncii pe oră lucrată a fost unul dintre cele mai semnificative din UE.

Figura 1: Evoluţia în termeni reali a nivelului productivităţii muncii pe oră lucrată (2010=100)

Sursa: Eurostat, Bloomberg

Există însă două elemente care nuanţează evoluţia favorabilă observată mai sus. În primul rând a existat în mod continuu pe parcursul perioadei de circa 13 ani menţionată o volatilitate semnificativă, printre cele mai ample din regiune, a nivelului productivităţii muncii, aşa cum reiese şi din graficul de mai jos.

Totodată, nivelul nominal al productivităţii la care se afla România la începutul perioadei analizate a fost unul dintre cele mai reduse, plasându-se sub cel înregistrat în Bulgaria şi de câteva ori mai mic decât în Polonia, Ungaria sau Cehia (aşa cum reiese din Figura 3).

Astfel, deşi dinamica productivităţii în România a fost mai accelerată pe ansamblul perioadei, totuşi nivelul nominal consemnat în anul 2021 era în continuare mai redus faţă de cel din Polonia, Ungaria şi Cehia, chiar dacă decalajul s-a redus semnificativ faţă de cel existent cu 20 de ani în urmă. Ca în numeroase alte ţări europene, există şi în România o discrepanţă importantă între nivelurile productivităţii aferente regiunilor, zona capitalei fiind aproape în toate cazurile cea care statistic concentrează valori adăugate mai mari şi implicit un nivel de productivitate mai ridicat (după cum se observă în partea din dreapta a Figurii 3). O altă observaţie este că zona de nord-est se clasează şi după acest criteriu pe locul cel mai nefavorabil între regiunile României, ceea ce nu surprinde, având în vedere investiţiile şi capacităţile de producţie mai reduse şi mai puţin evoluate tehnologic, cu doar puţine excepţii, pe care a reuşit să le atragă în ultimele decenii. În medie, la nivel naţional rămânem semnificativ mai jos faţă de multe ţări din jur, cu care ne aflăm în competiţie directă pe piaţa unică europeană (principala destinaţie a exporturilor noastre).

Aşadar, există în continuare mult spaţiu pentru creşterea productivităţii, aşa cum o demonstrează nivelul pe care îl consemnează în prezent economii din vecinătate, precum cea a Ungariei şi Cehiei. Două dintre soluţii, pe termen mediu şi lung, sunt îmbunătăţirea calificării forţei de muncă şi, respectiv, creşterea capacităţilor tehnologice.

• Pentru prima dintre ele, drumul de urmat este adaptarea continuă şi sporirea în timp a nivelului de formare, atât de bază, cât şi specific profesional, al forţei de muncă. Este un obiectiv permanent, dar la care, din păcate, am rămas semnificativ în urmă în ultimii ani.

• Pentru cea de-a doua, continuarea investiţiilor este de cea mai mare importanţă, aici se fac paşi importanţi în perioada curentă, iar avansul a fost unul semnificativ, însă trebuie să adresăm riscul tot mai vizibil de încetinire a acestora din multiple cauze.

În ceea ce priveşte gradul de pregătire a forţei de muncă, o serie relevantă de indicatori care arată perspectivele pe termen lung, mai ales în contextul noii economii, sunt cei referitori la competenţele digitale. De altfel, digitalizarea este una dintre ariile abordate pe larg de raportul Draghi, tocmai pentru că există aşteptări ca avansul tehnologiilor digitale să contribuie la un plus de productivitate la nivel global.

România încă punctează foarte bine la criterii legate de disponibilitatea internetului de mare viteză şi tehnologiile utilizate pentru conectare, dar şi alte ţări au recuperat din decalajul pe care îl aveau în urmă cu mai mulţi ani. De exemplu, la finele anului 2023, gospodăriile populaţiei dispuneau de conexiune la internet cu viteza de cel puţin 1 gigabit pe secundă în proporţie de 95% în România, 82% în Ungaria şi 75% în Polonia (date Eurostat). Din păcate, în România avantajul conectivităţii a fost până în prezent exploatat pe deplin în mare parte doar de companiile din sectorul serviciilor IT şi de specialiştii în domeniu (inginerii IT, programatorii etc.). Într-adevăr, valoarea adăugată creată de aceste segmente a contribuit incontestabil la creşterea PIB şi la excedentul de balanţă comercială al serviciilor în ultimii ani. Din păcate însă, tendinţele curente indică o încetinire pentru acest sector, la nivel internaţional şi european. În contrapondere, se prefigurează o creştere semnificativă a importanţei competenţelor digitale de bază şi de nivel mediu, deoarece, cu cât o pondere mai mare a forţei de muncă dispune de astfel de pregătire, cu atât productivitatea muncii ar putea creşte în contextul adoptării pe scară largă a noilor tehnologii în tot mai multe domenii ale activităţii economice. De aceea, este important să lărgim baza de fructificare a accesului favorabil la internet, profitând de acest avantaj pentru a spori calificarea actualei şi viitoarei generaţii de angajaţi. De altfel, în lumea actuală, este oricum greu de imaginat un proces de educare şi formare şi educare care să nu implice competenţe digitale cel puţin la nivel de bază.

Din această perspectivă, din păcate, România se plasează în prezent pe ultimele poziţii în UE şi la un nivel foarte redus în ceea ce priveşte ponderea populaţiei care deţine competenţe digitale cel puţin la nivelul de bază, aşa cum rezultă din Figura 4 de mai jos.

Un alt domeniu care poate contribui la creşterea productivităţii în sectorul privat şi poate aduce mai multă eficienţă activităţilor desfăşurate în sectorul public este digitalizarea autorităţilor publice. Datele publicate de Eurostat pentru anii 2022 şi 2023 arată că, de exemplu, ponderea persoanelor care au utilizat internetul pentru a accesa pagini sau aplicaţii ale unor autorităţi publice cel puţin o dată în cursul anului respectiv este, în cazul României, cea mai mică dintre statele UE: doar aproximativ 23 la sută comparativ cu 30 la sută în Bulgaria, 71 la sută în Cehia, 76 la sută în Polonia şi Ungaria şi 69 la sută în medie la nivelul UE.

Datele de mai sus evidenţiază că accesul la internet este doar o precondiţie, care nu conduce la creşteri durabile ale abilităţilor şi competenţelor dacă nu este însoţit de un efort adecvat pe partea de educare şi formare. Aceasta ar fi una dintre căile importante pentru menţinerea unui ritm accelerat de creştere a productivităţii muncii şi recuperarea în continuare a decalajelor faţă de ţările vecine cu care concurăm la exporturi pe piaţa unică europeană.

Aşa cum menţionam anterior, cea de-a doua cale importantă este cea a investiţiilor. Aşa cum reiese din Figura 5, încă din anul anterior aderării la UE, România a beneficiat de un aport important al formării brute a capitalului fix la formarea PIB, la care au contribuit atât investiţiile din sectorul public, cât şi cele din sectorul privat, iar finanţarea acestora s-a realizat deopotrivă de la bugetul public naţional, din fonduri europene şi prin investiţii private autohtone şi străine.

Observăm în figura de mai sus că, în perioada 2006-2015, România s-a clasat aproape permanent pe prima poziţie în regiune din perspectiva ponderii investiţiilor în PIB, alături de Cehia şi mult peste nivelurile înregistrate în Polonia, Bulgaria sau Ungaria şi peste media UE. Totuşi, după criza financiară globală şi mai ales în intervalul de timp 2016-2018, tendinţa a fost de scădere şi de apropiere de media UE. Începând cu anul 2019 însă, contribuţia formării brute de capital fix la formarea PIB a revenit pe creştere, atingând în 2023 un maxim al perioadei curente, de circa 27 la sută, valoare similară cu cea înregistrată în Cehia şi în Ungaria şi superioară mediei UE de aproximativ 22 la sută.

Datele de mai sus arată că suntem pe un trend favorabil al investiţiilor, pe care este important să îl menţinem şi să îl orientăm cât mai mult posibil spre sectoarele cu valoare adăugată mare şi care contribuie la exporturi sau la oferta internă de bunuri şi servicii ce pot substitui importurile.

Pentru aceasta, asigurarea finanţării este deosebit de importantă. Pe lângă bugetul public şi investiţiile străine directe, contribuţia capitalului privat autohton este crucială. În acest context, o abordare din Raportul Draghi care merită atenţie şi în România este accentul pus pe nevoia de a încuraja şi facilita mobilizarea către piaţa de capital a resurselor financiare ale populaţiei, care în Europa sunt în mod tradiţional şi în proporţie dominantă păstrate în depozite bancare. Susţinerea unui efortul investiţional considerabil în vederea îmbunătăţirii competitivităţii necesită reorientarea într-o proporţie mai mare a acestora către pieţele de capital (nu doar spre participaţii la capitalul firmelor, ci şi spre investiţii în obligaţiuni emise de acestea).

Pentru aceasta este însă nevoie de un plus de încredere, care se poate câştiga prin îmbunătăţirea cadrului de guvernanţă şi de protecţie a investitorilor. De aceea, la nivel european, consolidarea şi aprofundarea proiectului Uniunii Pieţelor de Capital devin foarte importante şi ne putem aştepta la noi actualizări ale cadrului de reglementare privind piaţa de capital, cu accent pe armonizarea supravegherii, dar şi pe transparenţă şi accesibilitate (deopotrivă pentru companii şi pentru investitori).

În România, se observă deja o creştere a participării persoanelor fizice pe piaţa de capital, prin creşterea numărului de conturi de tranzacţionare active, dar şi a sumelor investite. Această evoluţie a avut loc în paralel cu participări semnificative ale populaţiei la emisiunile de titluri de stat dedicate acestora, multe dintre ele listate la Bursa de Valori Bucureşti.

Tot în acest domeniu, Raportul Draghi menţionează rolul în creştere pe care îl pot avea fondurile private de pensii, un sector insuficient dezvoltat în Europa faţă de SUA. Este încă un domeniu în care România are potenţial ridicat de dezvoltare şi de consolidare a progresului înregistrat în ultimii ani. Este suficient să menţionăm că fondurile de pensii private din cadrul Pilonului II şi Pilonului III din România, sistem înfiinţat în 2008, cumulează peste 8 milioane de participanţi, active de circa 8,6 la sută din PIB (aproximativ 152 miliarde de lei) şi cumulează participaţii semnificative la capitalul multor companii importante pe plan local listate la Bursa de Valori Bucureşti, fiind totodată investitori importanţi în obligaţiuni corporative şi titluri de stat româneşti. Rolul important în economie pe care l-au dobândit în doar 16 ani are însă potenţialul de a creşte în continuare, nivelul activelor fiind încă foarte redus prin comparaţie cu media europeană (32% din PIB în 2022 conform Raportului Draghi).

Un al treilea element cheie pentru competitivitate îl reprezintă costurile materiilor prime şi componentelor. În această privinţă, ultimii ani au adus schimbări majore pentru industria europeană, deopotrivă privind accesibilitatea materiilor prime şi a componentelor importate, cât şi preţul acestora. Suntem în mijlocul unei reveniri în forţă a dezbaterilor privind modalitatea şi proporţia în care este eficientă şi fezabilă o regândire a lanţurilor de aprovizionare, din raţiuni economice şi strategice.

Indiferent de concluziile pe termen scurt şi mediu ale polemicilor dintre şcolile de gândire economică pe această temă, sunt pieţe şi tipuri de materii prime unde se poate face mai mult pentru a îmbunătăţi accesul sau designul actual al mecanismelor de funcţionare a pieţelor atunci când vorbim de componentele reglementate ale acestora. Un bun exemplu este piaţa energiei electrice, care se confruntă cu o dispersie mare a preţurilor şi cu nevoia de investiţii importante în producţie, stocare, reţele de transport şi facilităţi de interconectare.

În domeniul energiei electrice, România are una dintre cele mai favorabile poziţii din zonă în ceea ce priveşte combinaţia de resurse primare utilizate în producţie (în funcţie de perioadă şi condiţii, circa 60% din total provine, în părţi aproximativ egale, din producţia hidrocentralelor, a centralei nucleare de la Cernavodă şi a regenerabilelor - turbine eoliene, panouri solare şi biomasă). Avem însă volatilitate mare a preţului, mai ales atunci când trebuie să recurgem la importuri, situaţie care necesită soluţii specifice bazate pe investiţii pentru că induce perturbări importante în activitatea economică ce nu pot fi ignorate pe termen lung pentru că afectează competitivitatea unor sectoare industriale importante pentru echilibrul extern.

Lista temelor de interes readuse în prim plan de Raportul Draghi poate continua, iar analiza acestora în corelaţie cu situaţia din prezent a economiei româneşti, a potenţialului şi acţiunilor prin care putem să continuăm să ne dezvoltăm este întotdeauna utilă. Poate că, inclusiv din perspectiva României, unele lucruri nu sunt accentuate suficient, dar cred că raportul trebuie în primul rând privit ca un motiv în plus de a menţine în actualitate nevoia de adaptare şi reformă, ca un nou imbold pentru dezbateri profunde privind transformări care implică toate statele membre. Domeniile de acţiune pot fi completate şi dezvoltate. De exemplu, poate că ar fi necesar în viitoarele politici europene un accent mai mare pe efortul de reducere a decalajelor economice dintre regiuni şi actualizarea modului în care sunt privite criteriile de convergenţă şi stabilitate economică.

În anul 1950, Robert Schuman a avut viziunea că "Europa nu va fi realizată dintr-o dată sau conform unui singur plan. Ea va fi construită prin realizări concrete care creează mai întâi o solidaritate de facto" (https://european-union.europa.eu/principles-countries-history/history-eu/1945-59/schuman-declaration-may-1950_en). Cred că acest spirit de integrare graduală, dar ambiţioasă, care prin obiective şi soluţii să genereze coeziune şi să câştige susţinerea tuturor naţiunilor membre, este important să fie reamintit şi menţinut, iar apelul lui Mario Draghi pentru investiţii şi reforme cu scopul de a îmbunătăţi competitivitatea merită să fie în continuare discutat, adaptat şi preluat în strategiile viitoare la nivel european şi naţional.