Leul "greu" şi "noua Românie" (I)

După aproape trei ani de "muncă de convingere", de studii şi analize, de dezbatere şi de insistenţă, Banca Naţională a reuşit în sfîrşit să convingă Ministerul Finanţelor Publice de necesitatea "denominării leului", adică a înlocuirii actualei monede naţionale cu putere mică de cumpărare, cu o nouă monedă naţională, cu putere mare de cumpărare. Ministerul Finanţelor a fost de acord, Guvernul, la rîndul său este de acord, urmează ca, în această primăvară, Parlamentul să adopte un proiect de lege pregătit de BNR şi Ministerul Finanţelor prin care se va hotărî emiterea unui leu nou, care va fi egal cu 1000 sau 10.000 de lei actuali. În felul acesta se realizează un proiect la care BNR nu a renunţat niciodată, dar pentru care nu a avut pînă acum condiţii să-l realizeze.

Principala condiţie care nu putea fi considerată realizată pînă acum a fost stabilitatea monedei naţionale. Căci, actualul leu slab a provenit, la rîndul său, dintr-un lung şir de politici guvernamentale, susţinute de BNR, care au slăbit continuu moneda naţională.

În principal, doi factori au acţionat continuu în direcţia unei asemenea slăbiri. În primul rînd, scăderea continuă a performanţei economiei ro-mâneşti. Cîtă vreme economia reală a ţării a mers continuu din rău în mai rău, cu întreprinderi în care se lucra din ce în ce mai prost, cu costuri din ce în ce mai mari şi cu produse din ce în ce mai proaste, singurul lucru care împiedica închiderea brus-că şi brutală a întreprinderilor era creşterea preţurilor. Acest proces nu s-a încheiat nici în prezent, ultimele lui "redute" fiind reprezentate de producţia de energie şi utilităţi publice, ale cărei preţuri vor continua să crească şi în viitor. Chiar dacă într-un ritm ceva mai scăzut decît pînă acum.

Pe de altă parte, pentru ca creşterea preţurilor să nu elimine de pe piaţă, brusc şi nemilos, o majoritate a populaţiei, toate guvernele de pînă acum au mărit, în paralel, salariile şi pensiile. Este adevărat, creşterile salariale şi ale pensiilor au fost, de fiecare dată mai mici decît creşterile de preţuri şi aşa s-au pomenit românii că trăiesc, din 1990 încoace, din ce în ce mai prost. Dar ele au fost totuşi mărite, astfel încît salariaţii şi pensionarii au primit din ce în ce mai mulţi bani, cu care puteau cumpăra din ce în ce mai puţine bunuri şi servicii. Lungul proces de ajustare a puterii de cumpărare a salariului la caracteristicile scăzute ale muncii depuse a avut ca supapă de siguranţă "puterea" monedei naţionale, care a fost diminuată de peste 100 de ori în mai puţin de 15 ani. Aşa s-a ajuns în situaţia în care, în prezent, săracii României sînt milionari în lei, fără ca aceasta să-i împiedice să fie săraci.

Cel de-al doilea factor care a presat asupra leului românesc, a fost economia mondială. Căci, în vreme ce economia româneas-că mergea din ce în ce mai prost, economia mondială - din care economia românească face parte, chiar dacă uneori ar vrea să nu facă - a mers din ce în ce mai bine. Pe piaţa internaţională, produsele româneşti, ce înglobau munca a mulţi muncitori şi funcţionari şi ofereau o calitate scăzută, s-au ciocnit de produsele economiilor dezvoltate care conţineau munca multor maşini ce produceau o calitate sporită şi, pentru a putea fi vîndute au fost nevoite să accepte preţuri extrem de scăzute. Pe piaţa internaţională, preţurile se măsoară în dolari, aşa că rezultatul acestei ciocniri a fost o depreciere gravă şi rapidă a leului - care plătea munca inferior calitativă a muncitorului român - faţă de dolar, care plătea munca superior calitativă a muncitorului occidental. A rezultat, trist, că un muncitor occidental cu un salariu mediu de 25000 de dolari pe an, produce cam cît 20 de muncitori români, iar raportul dintre leu şi dolar a trebuit să fie ajustat la acest raport de productivitate. Cu cît era mai mare salariul muncitorului român, care - să nu uităm - producea din ce în ce mai puţin şi mai prost, cu atît raportul leu/dolar era mai mic. Aşa încît 1 dolar a ajuns să valoreze peste 30.000 de lei (acesta este o cifră cheie, căci, la începutul actualei tranziţii, adică pe vremea comunismului, cursul de revenire al comerţului exterior ro-mânesc era de 1 dolar pentru circa 30 de lei, adică de 1000 de ori mai bun!).

Dar, a mai existat un factor care a împins leul spre mai puţin, în timp ce împingea dolarul spre mai mult. Acest factor, pe care nici guvernele şi nici instituţiile financiare internaţionale nu îl iau în calcul, a fost trecerea la economia de piaţă şi modificarea radicală a structurilor sociale ale societăţii româneşti.