Leul, victima colaterală a războiului elen

De mulţi ani, Europa stă pe un butoi cu pulbere. Productivitatea în scădere, lipsa de competitivitate la nivel mondial, eşecul Uniunii de a deveni un pol de avans tehnologic al lumii, toate acestea vorbesc despre incapacitatea bătrânului continent de a-şi păstra locul de lider mondial.

Politicienii europeni au încercat o soluţie de compromis, pe principiul "mai mare e mai bun": crearea UE, pe modelul SUA, o piaţă care să reprezinte prin dimensiuni o forţă la nivel mondial. Şi pentru că o piaţă unită trebuia să aibă o monedă, aceasta s-a numit euro.

Cu toate acestea, divergenţele din cadrul UE şi al zonei euro au rămas importante. Politicile economice de orientare social-democrată, cu un rol "paternalist" al statului şi beneficii extreme oferite cetăţenilor pot fi sus-ţinute doar în ţările mici şi în care politicile fiscale sunt acceptate şi res-pectate cu stricteţe de populaţie (în general, ţările de origine germană precum Germania, Olanda, Luxemburg, ţările nordice, într-o oarecare măsură Austria).

Celelalte ţări din Europa au îmbrăţişat acest model care oferă de multe ori un standard de viaţă de invidiat populaţiei, dar fără a cere şi stricteţe germană în plata taxelor. Singura ţara latină care pare în momentul acesta că a reuşit să se adapteze modelului este Franţa, care are de partea ei un sector privat solid (care participă din plin la veniturile fiscale)... Rămâne de văzut dacă sis-temul public francez nu va începe să genereze probleme în viitorul apropiat; până atunci însă, Franţa rămâne un exemplu alături de ţările menţionate mai sus.

În rest, ţările latine şi cele "vulnerabile" ale UE inclusiv fostele ţări comuniste din Europa Centrală şi de Est (adică în termeni mai direcţi, ţările sărace care au intrat în UE în speranţa că vor accede rapid la un nivel de trai substanţial mai bun pentru cetăţenii lor) au făcut fiecare ce a putut ca să obţină bunăstarea: s-au împrumutat prea mult, au atras fondurile europene "fardându-şi" indicatorii macroeconomici, şi-au bazat creşterea pe sectorul imobiliar - în ideea că o persoană va deveni mai bogată (sau cel puţin va avea impresia aceas-ta, de altfel, total greşită) dacă imobilul în care locuieşte devine mai scump... În general, un sistem nesănătos, în care ţările înapoiate ale UE au crescut mai repede decât îşi pu-teau permite, pe banii alocaţi de sis-temul bancar şi fondurile de investiţii din ţările bogate ale Uniunii.

Altfel spus, grecii, portughezii, românii şi ceilalţi au fost ajutaţi şi chiar împinşi de la spate să îşi cumpere bunuri produse în Franţa, Italia ori Germania pe banii împrumutaţi de la bănci din Franţa, Germania, Italia ori Austria. Un scenariu în care aparent toată lumea câştigă, câtă vreme lucrurile merg bine.

Între timp, liderii UE au continuat să fabrice agende strategice prin care să îşi propună să devină liderii lumii, aceasta în timp ce China, India şi mai nou Brazilia ori Rusia fac paşi concreţi în acest sens. Desigur, nimeni nu cere Chinei sau Indiei să implementeze sistemul de asigurări sociale din Suedia, nici Braziliei să aibă o structură socială comparabilă cu Germania: din motive obscure şi absolut anacronice, "bogăţia" unei ţări se evaluează prin PIB (deşi în toată literatura economică se spune clar că PIB-ul nu măsoară averea naţională). Când Europa a început să piardă teren vizibil în competiţia mondială, au explodat şi "bombele cu ceas" din interiorul său. Pe rând, Grecia, Irlanda, Portugalia, Spania şi Italia şi-au arătat vulnerabilitatea şi lipsa de sustenabilitate a "visului european" de mărire.

Care sunt şansele ca această nouă criză financiaro-economică să fie oprită la timp? Mici, ţinând cont de lipsa de răspuns şi de vigoare a politicienilor din ţările UE. Este necesar ca toată lumea să accepte că în următoarele decenii nivelul de trai în Europa va scădea, nicidecum nu va creşte aşa cum şi-au propus politicienii europeni în planurile lor strategice. Pe termen scurt, investitorii trebuie să accepte pierderile la deţinerile lor de acţiuni, obligaţiuni şi titluri de stat, ca un cost privat al restructurării. Analiştii şi organismele de reglementare trebuie să accepte modificarea valorii indicatorilor de rating pentru instituţiile financiare şi pentru statele suverane. Vestea bună este că multe din aceste "derogări" sunt simple ficţiuni sau convenţii contabile: provizioanele care secătuiesc indicatorii de lichiditate şi solvabilitate ai băncilor au la bază convenţii privind ratingurile entităţilor debitoare (fie ele state sau companii), iar "valoarea" care se pierde zilnic pe pieţe în şi din capitalizarea diverselor instituţii este tot o himeră contabilă. Singura certitudine este economia Europei, care suferă acum din cauza visurilor iluzorii ale politicienilor Europei că bătrânul continent poate reveni stăpânul lumii...

Dar până când oamenii politici, investitorii, bancherii şi toţi cetăţenii Europei vor realiza cele de mai sus, pe piaţă continuă nervozitatea şi lipsa de coerenţă. Statul elen este găsit răspunzător pentru o vină pe care nu o are (în afară poate a unui sistem politic corupt, dar aceeaşi situaţie este valabilă în multe ţări ale Europei şi ale lumii): banii cheltuiţi fără măsură pentru a-şi "îmbogăţi" populaţia rapid le-au fost "vârâţi pe gât" grecilor în anii prosperităţii de după aderarea la UE, în condiţiile în care toţi creditorii lor ştiau că Grecia nu poate plăti înapoi aceşti bani. Dealtfel, aşa stau lucrurile şi în ceea ce priveşte Portugalia, Spania sau chiar Italia. Regula îndatorării totale la maximum 60% din PIB a fost trecută cu vederea cu bună ştiinţă în ultimele decenii; ea trebuie aşadar fie reinstituită, fie pur şi simplu abandonată, cu asumarea consecinţelor de către investitori.

Iar efectele incoerenţelor politice şi ale "ţapului ispăşitor", Grecia, se simt tot mai puternic şi asupra Româ-niei. Leul este în corzi, ca toate valutele ţărilor emergente din UE, perspectivele economice ale României sunt negative - fără o justificare solidă, în opinia mea - doar pentru că există bănci şi investitori greci în ţara noastră şi eventual pentru că vreo două sute de mii de români muncesc (majoritatea "la negru" în buna tradiţie elenă de eludare a taxelor) în Grecia şi şansele ca ei să mai trimită acasă bani se reduc de la o zi la alta. Şi pentru că România este parte a acestei construcţii nefericite numită Uniunea Europeană care a rămas la jumătate.