Libertatea presei? Priviţi în altă parte!

Achiziţia grupului de presă "Caţavencu" de către Sorin Ovidiu Vîntu furnizează trei aspecte interesante.

Primul: lui Vîntu îi intră în proprietate ziarul regretatului Ion Raţiu, ţărănistul cu papion care a fondat "Cotidianul", ziar aflat în pachetul de publicaţii "vîntut". Raţiu era suficient de bogat ca să nu-i fi plăcut asta. Dinspre mormîntul lui, se vede trist.

Al doilea: libertatea presei şi monitorizarea ei au fost susţinute, pînă acum, în organizarea unor oameni din "Academia Caţavencu". Cuplaţi la "Centrul pentru Jurnalism Independent" şi (mi se pare) şi la nişte fonduri europene, ziariştii de la "Caţavencu" s-au opus "Clubului Român de Presă" (CRP) pe care l-au considerat o asociaţie patronală a presei manipulatorii.

Precizez că opinia lor a fost mereu eronată, întrucît CRP a funcţionat ca asociaţie în care puterea de decizie o aveau directorii de presă, iar nu patronii (secţiunea patronatului din CRP îşi supunea propunerile aprobării Consiliului de Onoare, din care făceau parte, în majoritate, directorii de presă). Prin urmare, CRP a avut rolul unui instrument de presiune asupra patronatului presei, în favoarea directorilor ei, dincolo de orice reguli ale Clubului (se vede asta fie şi din felul cum Cristian Tudor Popescu şi-a menţinut preşedinţia Clubului la momentul demisiei de la "Adevărul").

Deci, dacă va fi avut vreun rol manipulatoriu, CRP l-a jucat bivalent, atît în presă prin directorii ei, fiecare la locul său de muncă, cît şi ca structură asociativă în raport cu patronii presei, spre propriul beneficiu.

O subtilitate care nu a fost accesibilă luptătorilor pentru libertatea presei de la "Caţavencu" şi "Centrul pentru Jurnalism Independent". Ei s-au străduit, ţărăneşte, să constituie o "platformă democratică" a presei, o "convenţie naţională" a organelor de presă (în general, locale), ca alternativă la Clubul Român de Presă, fără să-i înţeleagă jocul de influenţă, deşi influenţa a fost cea pe care i-au pizmuit-o. Iniţiativă nu mai importantă ca un fîs prelung.

"Cotidianul" de ieri publică un articol semnat de unul dintre redactorii-şefi adjuncţi ai săi, în care acesta se dă de ceasul morţii că lucrează pentru Vîntu.

Din punct de vedere freudian, articolul este foarte bun.

Autorul refulează o jenă morală pe care o trăieşte întreaga redacţie.

Şi are talent la scris.

Felicitări!

Articolul atinge două ţinte:

a) încearcă rezistenţa la libertatea presei a lui Vîntu şi (deşi prevede textual că permisiunea publicării reprezintă un soi de perversiune demonstrativă a libertăţii) se dovedeşte că Vîntu nu îl cenzurează;

b) făcîndu-şi publică jena, înlesneşte ziariştilor de la "Cotidianul" să "scoată capul în lume", cu atît mai mult cu cît articolul merită felicitări (pentru curaj, pentru talent etc.)

Autorul simte, însă, că dacă va fi rezolvat ceva prin acest articol, atunci este doar de conjunctură, iar nu problema, însăşi. În opinia sa (cu care, parţial, sînt de acord) este necesară o acţiune practică pentru recuperarea libertăţii presei, anume un sindicat de breaslă puternic.

Soluţia sa este, însă, incompletă. Confuzia dintre CRP şi patronatul presei îl face să nu menţioneze că tot atît de necesară, pentru asigurarea libertăţii presei este şi o puternică asociaţie a patronatului presei, cu care să fie negociate regulile de joc din mass-media.

Şi, apropo, nimeni nu distinge între "libertatea ziaristului" şi "libertatea presei", ci toată lumea le pune într-o singură oală. Dar ele, chiar dacă se leagă, sînt chestii complet diferite: libertatea ziaristului este să scrie ce crede, în timp ce libertatea presei stă în nesupunere - să nu fie supusă discriminărilor (fiscale, de audit, de tipărire, de difuzare, de media-plan).

De aceea, libertatea presei este, mai degrabă, o problemă a patronatului presei şi mai puţin a ziariştilor (patronatul de la UGIR este şi nereprezentativ şi nici nu pare să-şi înţeleagă rolul).

Această confuzie explică, de altfel, de ce luptătorii pentru liberatea presei au respins în bloc propunerea de program pentru recuperarea libertăţii presei pe care le-a făcut-o PSD (în octombrie 2004), şi care, printr-o împrejurare irepetabilă, fusese perfect conceput. O oportunitate pe care n-au înţeles-o.

Căci, în definitiv, ziariştii de la "Cotidianul" se dau de ceasul morţii pentru o cerinţă măruntă - să nu li se amestece Vîntu în ciorbă. Dar Vîntu chiar poate să le acorde asta şi le-o demonstrează încă din prima zi, necenzurîndu-le articolele prin care îl atacă.

De altfel, între "mogulii" presei, Vîntu pare să fie cel mai "principial" şi o dovedeşte cu postul de televiziune "Realitatea TV" care pare să fie cel mai puţin cenzurat dintre canalele TV. Îmi imaginez că Vîntu le spune ziariştilor "Mon cher, ai aici lista oamenilor pe care n-ai voie să-i ataci, în rest faci ce vrei". Ceea ce, să o recunoaştem, este un foarte mare progres în libertatea ziaristului, faţă de ceea ce se petrece în celelalte trusturi de presă.

În schimb celelalte probleme - discriminări de fiscalitate, audit, advertising, tipărire, distribuţie -, pe astea nici Vîntu cît o fi el de bogat (şi oare cît o fi el de bogat, în realitate ?!) nu le poate rezolva. El, doar, se poate plia pe partea beneficiarilor discriminărilor, iar presa lui nu poate fi victimă mai puţin decît presa altor "moguli". Nu ei decid. Ei se descurcă. Uneori, al naibii de bine. Ce să-i faci?, prestări servicii!...

Sistemul nu este al lui Vîntu. Sistemul este de stat. Iar Alianţa de la putere n-a făcut nimic să-l schimbe, după cum nici ziariştii şi nici patronii de presă n-au cerut-o. Ei, de fapt, nu există.

În sfîrşit, al treilea aspect interesant relevat de achiziţia grupului "Caţavencu" este impresia că industria media s-a închis în patru împărăţii -Dan Voiculescu, Ronald Lauder (Adrian Sîrbu), Michael Ringier şi Sorin Ovidiu Vîntu.

Este de amintit în ocazie că Dan Voiculescu s-a umplut de ridicol ieri cînd, într-o conferinţă de presă, a anunţat că se retrage din acţionariatul imperiului său media, transferîndu-le proprietatea fiicelor sale. O manevră care se vrea simetrica lui Vîntu, ca probă că el nu se bagă la manipulări. Nici nu mai ştii ce să preferi - fariseismul unuia sau cinismul celuilalt.

Dar, situaţia este de fapt, mai veche şi a devenit acum, doar mai evidentă şi întărită de raporturile de proprietate. În realitate, directorii de presă se aliaseră după interese încă de dinaintea oricărei concentrări. Expresia celebră a lui Iliescu - "o anumită parte a presei" - recunoştea oficial situaţia concertării din mass-media. De pildă, Cristian Tudor Popescu şi cu Horia Alexandrescu l-au adus pe Adrian Sîrbu în "Clubul Român de Presă" şi l-au făcut "membru fondator", împotriva oricăror prevederi statutare. Şi asta se întîmpla pe cînd Cristian Tudor Popescu nu era angajatul lui Sîrbu.

Cred că, acum, este improbabil să mai revină cu emisiunea lui "Cap şi pajură", la "Realitatea TV" a lui Vîntu. Dar, poate îl convinge pe Hurezeanu să vină "Acasă"...

Împărţirea mass-media în patru mari teritorii este un progres, căci are darul să mai elimine (într-o măsură) din neclaritatea alianţelor informale, încheiate la nivelul directorilor de presă. Măcar acum ştim că avem două mari trusturi care nu vor decît bani - a lui Lauder şi al lui Ringier - şi de aceea ne tîmpesc în presa de divertisment hibridă cu pretenţia de informare. Ştim că Voiculescu vrea influenţă politică şi bănuim că şi Vîntu o vrea. Şi după cum primii doi, ca să facă bani, nu se dau în lături de la jocuri politice, tot aşa, ceilalţi doi ţintesc politica pentru jocuri financiare.

Libertatea presei? Priviţi în altă parte. Noi ne spălăm varza singuri.