Limba de lemn şi logica de gumilastic

Ţara fierbe şi nu fără motiv! A venit sorocul! În absoluta, incasabila, vigilenta şi atotcuprinzătoarea sa Mărinimie şi Înţelepciune, Comisia Eu­ropeană a metaharisit ca, la anumite vremi, să se zborşească oficial la noi, pe motiv de justiţie. It's done!

Noul raport poartă numărul de cod COM(2013) 47 final! Ca să nu i se ia de urît, de unul singur, documentul face extinse referiri la "fratele" său mai mare, născut cu doar cîteva luni înainte, oficial numit COM(2012) 410 final. Problema cu rapoartele acestea, care pretind că evaluează "progresele înregis­trate de România în cadrul Mecanismului de cooperare şi de verificare", în domeniul Justiţiei, este una simplă: nici separat, nici împreună, nu fac nici cît o ceapă degerată, pentru simplul motiv că nu spun nimic, pe fond. Iar, în puţinele ocazii cînd scapă totuşi ceva cu sens, ceea ce spun este atît de deformat, unilateral şi lipsit de grijă pentru consecinţe, încît stai şi te întrebi dacă cei care le-au redactat au apucat să le şi citească, măcar o dată. Limba de lemn în care sunt redactate şi logica de gumilastic care prezidează asupra textului sunt capabile să creeze iluzia unei evaluări, doar cititorilor care caută şi găsesc în ele ceea ce voiau să afle, indiferent dacă ra­poartele cu pricina erau sau nu scrise vreodată, adică propriile prejudecăţi! Nu trebuie, însă, să fie cineva doctor în drept, ori în logică pentru a băga de seamă farsa, în acelaşi timp tristă şi sinistră, care se ascunde în paginile "preţioaselor" documente.

Să o luăm cu începutul! Documentul, mai cuprinzător, cel din iunie 2012, susţine că evaluarea Comisiei s-ar face pe baza unor obiective de referinţă stabilite pentru patru aspecte (domenii): reforma sis­temului judiciar, integritatea, combaterea corupţiei la nivel înalt, combaterea corupţiei în sistemul public. Iar ca etalon definitoriu al evaluării proclamă: "caracterul durabil şi ireversibil al procesului de reformă". Credeţi că există cea mai mică definiţie, ori explicaţie cu privire la ceea ce înţeleg "înalţii evaluatori" prin "durabil", sau de ce cred ei că ar fi un cîştig pentru societatea românească şi statul ei de drept ca măsurile aiuristice numite la noi generic "reformă" să fie "ireversibile"? Nici vorbă! O simplă gogomănie pompoasă şi atît! Orice om de bună credinţă, care trăieşte în această ţară, şi mai speră că vom avea, odată şi odată, Justiţie la standarde civilizate, ştie că acest lucru nu va fi realizat decît dacă prostiile, înşelăciunile, însăilările, cîrpelile şi mişmaşurile trecute prin fraudă intelectuală şi politică pe lista "reformelor din justiţie" se vor dovedi vremelnice şi nicidecum durabile, ori, ferita Sfîntul, ireversibile! Credeţi că exagerez? Să vă dau elementele de bază pentru ceea ce este Justiţia din Româ­nia, în "cuvintele alese" ale prea înţelepţilor evaluatori: "Din 2007, România a creat sau este în curs de a crea cadrul legal de bază în toate domeniile acoperite de MCV... Cu toate acestea, punerea în aplicare a acestui cadru de norme de către sis­temul judiciar şi administraţie, în general, nu a atins încă obiectivele MCV". E clar?!! Las la o parte faultul grav la logică din exprimarea "a creat sau este în curs de creare" şi semnalez simplu traducerea directă: Reformă, da; atingerea obiectivelor, ioc! Cu alte cuvinte, întreprinderea "Munca în Zadar" e în depăşire masivă de plan! Aceas­ta este reforma pe care o doreşte Comisia "durabilă" şi "ireversibilă"???? Distorsiunea şi parţialitatea punctelor de vedere exprimate în raportul Comisiei sunt vizibile mai ales cînd vine vorba despre sensibilele instituţii ANI şi Curtea Constituţională, pe care înaltul organism pare că vrea să le ocroteas­că de intemperiile vieţii, mai ceva ca o cloşcă! Oricum, nu este rostul ei să facă acest lucru, iar atîta vreme cît, după cum observă chiar evaluatorii, impulsurile din afară sunt cele care decid o direcţie sau alta a măsurilor de aşa-zisă reformă, procesul este doar o construcţie de castele pe nisip. Ce mai spune raportul, negru pe alb? Iaca: Justiţia din România nu este capabilă nici măcar să aprecieze importanţa principiului "aceeaşi pedeapsă pentru aceeaşi infracţiune", necum să îl aplice, iar unificarea juridică este un vis mai depărtat decît cea mai apropiată galaxie de Calea Lactee! Cît de eficient este sistemul judiciar, vreţi să ştiţi? Păi n-aveţi cum pentru că: "Sistemul judiciar nu are şi nu a dezvoltat indicatori eficace de performanţă pentru a oferi informaţii privind necesităţile totale în materie de resurse umane şi alocarea resurselor în cadrul sistemului judiciar". Adică nici să măsurăm nu avem cu ce, darămite să ne apucăm de îmbunătăţiri! Lista este lungă şi propoziţiile sunt la fel de necruţătoare, în domeniile practicii judiciare, a răspunderii, a integrităţii etc. Concluzia finală a unui raport din care ar fi fost eliminate nenumăratele propoziţii inutile şi cu vădit interes de a "drege busuiocul" arată un singur lucru, cît se poate de clar: România nu are un sistem judiciar capabil să servească nici Dreptatea, nici Justiţia! Iar, îngrămădeala de măsuri contradictorii botezate "Reformă" nu ne duce acolo unde ar trebui să ajungem, adică la o Jus­tiţie eficientă, clară, simplă în procedurile ei, dar asiguratoare, oportună în repararea daunelor create ţesăturii normale a relaţiilor sociale. Dacă nu le avem pe toate aces­tea, avem în schimb o Justiţie tot mai încurajată să intre şi să facă parte din jocul politic, iar contribuţia instanţelor europene, inclusiv a Comisiei şi a rapoartelor sale nu este deloc minoră! A face din ANI şi colaborarea cu această instituţie un criteriu de "absorbţie al reformei" ar putea fi de rîs, dacă n-ar fi de-a dreptul de plîns. Ambiguităţile definirii legale şi mai ales funcţionale ale rosturilor ANI în sistemul luptei antifraudă din România arată, oricui are ochi să vadă, că instituţia cu pricina poate şi este folosită ca un "obiect contondent" în lupta politică! Că şi-a depăşit nu rareori atribuţiile şi că este inacceptabil ca ea să "ciupească" atribute şi atribuţii ale instanţelor sau ale Parlamentului! La fel de oarbă ori unilaterală este Comisia în evaluările ei şi cînd se referă la "refuzul Parlamentului de a permite începerea urmăririi penale împotriva parlamentarilor...". Practica arată că aşa zisul refuz a fost în toate cazurile doar o tragere de timp. Ocrotirea statutului de membru ales al Parlamentului nu poate fi refuzată, chiar dacă împietează asupra mecanismului justiţiei, atît timp cît, în România, abuzul de autoritate este folosit uzual ca mijloc de a tranşa dispute sau rivalităţi politice. Aceeaşi unilateralitate "analitică" se manifestă şi cînd este vorba despre Curtea Constituţională. Folosirea repetată a termenului de "subminare" cu referire la această instituţie este cel puţin bizară. O curte, oricare ar fi ea, poate să fie înfiinţată, desfiinţată, împiedicată să funcţioneze, poate fi influenţată, prin mijloace legale sau ilegale, poate fi chiar "deturnată" de la atribuţiile ei (rareori, dar se poate!), niciodată, însă subminată!!! Termenul, care coboară direct din arsenalul regimurilor dictatoriale de orice fel, de la dictatura jacobină, la cea nazistă şi de la cea stalinistă, la cele de inspiraţie fascistă care s-au perpetuat pînă în zilele noastre, este pur şi simplu irelevant, neaplicabil într-un cadru juridic normal! Cît despre Curtea Cons­tituţională, Comisia şi susţinerile din raporatele ei sunt pur şi simplu ridicole. De ce?, pentru că o consideră ameninţată, subminată etc. în Independenţa ei! O independenţă care nu există şi nici nu poate fi realizată în actualul cadru constituţional din România! Atîta vreme cît numirile sunt eminamente politice, nici dacă judecătorii ar fi îngeri, nu poate garanta cineva că, într-o situaţie sau alta, nu vor înclina balanţa votului conform intereselor unuia sau altuia dintre partidele sau grupurile de interese de la care le-a venit mandatul! N-ar fi fost mai simplu şi mai util ca rapoartele Comisiei să ceară schimbarea modului de constituire a Curţii Constituţionale, decît să-i inventeze o independenţă pe care nu are, în actualele condiţii?

În sfîrşit, Raportul cel nou trebuia să dea şi el cu bîta-n baltă şi... drept este că a ales o bîtă mare şi o baltă pe măsură! Comisia a descoperit necesitatea ca în România să se găsească o soluţie normativă "pentru a garanta faptul că libertatea presei este însoţită de o protecţie corespunzătoare a instituţiilor şi a drepturilor fundamentale ale persoanelor, precum şi pentru a pune la dispoziţie măsuri reparatorii eficiente". Ca să nu mai pierdem timpul, rugăm Onorabila Comisie şi experţii care-i întocmesc rapoartele să facă rost de textul Primului Amendament la Constituţia Statelor Unite, să-l citească, fiecare pe rînd şi în grup, să facă la nevoie o şedinţă, două, de seminar, pentru a pătrunde sensurile sale democratice! Adevărat este că nu sunt multe statele europene care se pot lăuda cu o asemenea prevedere constituţională, dar să ceri României, o ţară aflată pe locul 47 în ultima statistică a "libertăţii presei", să îngrădeas­că niţeluş presa, cînd este vorba despre tenul "sensibil" al persoanelor şi al instituţiilor din sistemul de Justiţie, echivalează cel puţin cu un atentat la adresa statului de drept. Cum care stat de drept? Acela pe care Comisia şi rapoartele ei pretind că vor să-l vadă odată şi odată deplin şi ireversibil instalat în România. Ori, poate, doar îmi fac eu idei, degeaba!