Limitarea numărului de mandate

M-a prins, zilele trecute, unul dintre politicienii aceia pe care îi tot vedeţi pe la televizor. Numele nu are importanţă, pentru că mai toţi sunt la fel. Acesta era supărat pe mine: "Doriţi să desfiinţaţi Parlamentul! Unde s-a mai pomenit aşa ceva?". Plictisit să repet lucruri evidente, i-am răspuns că, totuşi, se întâmplă minunea aceasta în democraţii cu tradiţie precum SUA. "Cum, dom"le, dar aceia ce au? Congres zici? Păi, Congresul nu e tot Parlament? Nu face legi?". Trebuia să vedeţi figura uluită a subsemnatului. Interlocutorul meu figurează în viaţa civilă ca "doctor în istorie" şi "profesor" la o universitate de provincie. Trecând peste faptul că şi Papa de la Roma "face legi" fără să fie un Parlament, omul nostru nu citise atent, se pare, nici manualul de istorie din liceu, de unde şcolarii pot afla că republica americană a apărut dintr-o revoltă îndreptată împotriva unor decizii abuzive ale Parlamentului de la West­minster precum celebra "Lege a ceaiului" (Tea Act) din 1773.

Dar aceştia sunt, vorba românului, "oamenii cu care defilăm". Problema esenţială, oricât ar părea de ciudat, nu este cum alegem unii mai buni. Aceasta era perspectiva teoreticienilor clasici, pre-moderni, care doreau ca statul să fie condus de cei mai virtuoşi. Ar fi bine să se întâmple astfel. Dar viaţa modernă face cunoaşterea caracterelor aproape imposibilă. Pentru majoritatea cetăţenilor, politicienii sunt şi vor rămâne nişte străini. Cum să le judeci caracterul, atunci? După ceea ce scriu ziarele de scandal şi revistele pentru gospodine? Aşa încât politica democratică modernă îşi propune, de regulă, un scop mai limitat, dar mai realist: să elimine posibilitatea ca cei corupţi să comită prea multe rele, odată ce sunt aleşi.

Două soluţii principale au fost avansate. Prima este soluţia democraţiei parlamentare de tip englez, preluată apoi şi pe Continent. Ea presupune mai mult decât un "Parlament care face legi". E o construcţie complicată, care a evoluat lent spre o stare stabilă. Aici puterea e împărţită între numeroase instituţii şi grupuri, unele din ele cu o autoritate tradiţională (e.g. Monarhia). E un sis­tem în care litera Constituţiei e adesea suplimentată de cutumă; unde coexistă, de regulă în aranjamente federale, autorităţi locale şi centrale; şi unde taberele politice - adesea fragmentate artificial prin votul proporţional - practică arta unui echilibru complex.

Oricare ar fi meritele sale, sistemul e aproape imposibil de imitat, având o formulă unică în fiecare ţară. Cum să aduci, spre exemplu, în România, aranjamentul britanic (şef al statului ca şef al Bisericii anglicane, dar nu şi prezbiteriene; două parlamente, cu roluri diferite; încă două adunări regionale etc.)? El e rezultatul unei culturi politice profunde, unde există un consens asupra unor valori fun­damentale.

A doua soluţie e aceea republicană. Simplificând, putem spune că aici Raţiunea, nu Tradiţia, joacă rolul principal. Sistemul republican este organizat cu scopul eliminării sau limitării corupţiei politice, atât a electoratului, cât şi a reprezentanţilor, lucru care se realizează şi prin aplicarea consecventă a principiului separaţiei puterilor. Iată de ce într-o republică Executivul e legitimat separat, prin alegeri directe, populare, şi nu este o simplă echipă mandatată de Le­gislativ, ca în sistemele parla­mentare.

Or, problema noastră, în România, este că ne-am asumat forme republicane fără să ne asumăm valori republicane. Vrem libertate, domnia legii şi reprezentativitate, dar fără să plătim costurile asociate. Iar unul dintre aceste costuri este limitarea numărului de mandate.

La drept vorbind, există şi la noi două feluri de mandate care sunt limitate prin Constituţie: acela al Preşedintelui şi acela de judecător la Curtea Constituţională. Dar în rest, Dumnezeu cu mila. Avem deputaţi şi senatori care fac scandal sau dorm pe băncile Legislativului de pe vremea CPUN-ului şi miniştri care se tot rotesc, după cum doreşte şeful de partid. Actualul Avocat al Poporului, cel cu "veninul anti-constituţional" al legii CNSAS, este şi el reales, după un mandat în care nu a deranjat pe nimeni, pe vremea regimului Iliescu.

E timpul să limităm mandatele publice. Multe dintre cele 50 de republici din federaţia americană o fac. În Ohio, spre exemplu, nu poţi avea mai mult de două mandate de patru ani în Senat. Costa Rica, o democraţie mult mai veche decât România, interzice realegerea membrilor Legis­lativului.

Ar trebui interzise, în special, mandatele consecutive. Ele permit unui oficial aflat în funcţie să profite de poziţia sa şi de resursele publice pentru a-şi face propagandă electorală. Realegerea cuiva ar avea sens în măsura în care regula, în această ţară, ar fi aceea că oamenii competenţi, odată aleşi, îşi fac bine treaba şi merită răsplătiţi cu un nou mandat. Din păcate experienţa ne arată că mai degrabă e nevoie să scăpăm de incompetenţii care reuşesc să se caţere, în grup, în funcţiile publice.