Lungul drum al nopţii către noapte

Încercarea de a sugera că imparţialitatea justiţiei faţă de statutul social al celor pe care-i judecă se realizează prin legarea ei la ochi, reprezintă o nefericită metaforă. În primul rînd, datorită ambiguităţii sale. În spaţiul cultural european, această reprezentare a Justiţiei nu este universală, ceea ce arată ezitările privind interpretarea simbolismului asociat. Este orbirea justiţiei un act voluntar, auto-impus, sau o formă de precauţie luată de o autoritate superioară? Oricum ar fi, din perspectivă umană, Justiţia este o "fiinţă" nefericită, obligată să trăiască mereu în întuneric! Un semn de întrebare şi o interesantă problemă de gen ridică, de asemenea, personificarea feminină a unei funcţii sociale exercitată ca monopol masculin, pînă tîrziu, în secolul XX.

Starea lamentabilă a justiţiei din România, îndelung demonstrata ei ineficienţă, vasalitatea politică, incapacitatea de a repara prompt ţesătura legală a relaţiilor umane şi instituţionale, din ce în ce mai complexe în lumea în care ne mişcăm, rezis-tenţa înverşunată a sistemului la "reforme" nu pot fi puse, însă, pe seama legăturii de la ochii unei statui, fie ea şi simbolică. Dreapta judecată, prin punerea pe cele două talgere ale balanţei a argumentelor pro şi contra, asociată cu dreapta pedeapsă, aplicată în numele şi în spiritul legii, reprezintă esenţa funcţiilor sociale ale justiţiei. Exercitarea acestora nu se face, însă, niciodată într-un vid instituţional, social sau cultural. Orbirea artificială a justiţiei nu a fost niciodată suficientă pentru a asigura buna ei funcţionare. Conceptul de organizare, structura instituţională, procedurile şi autoritatea actului judecat definesc Justiţia, ca instituţie modernă. Ele asigură fundamentele indispensabile ale eficienţei sale, împreună, desigur, cu expertiza şi calitatea morală a oamenilor din sistem. Orbirea ar trebui să rămînă doar un tribut plătit metaforelor artistice. Cînd ea devine un fel de "boală profesională" a celor care se ocupă de reforma Justiţiei şi un fel de "boală ruşinoasă" a cetăţeanului, consecinţele sînt dezastruoase.

Semnul vizibil al acestei orbiri vinovate şi plină de consecinţe nefaste este incapacitatea de a înţelege că refacerea justiţiei, atît de necesară în România, nu se poate realiza "pe bucăţi" şi "pe cincinale". Precum Atena, din capul lui Zeus, tot aşa şi noul sistem de justiţie din România ar fi trebuit să se nas-că, cu tot ce-i trebuie, din textul Constituţiei şi din cele cîteva legi organice capabile să definească cu maximă claritate şi precizie, într-un tot armonios, arhitectura şi regulile sale funcţionale, o dată cu garanţiile de independenţă necesare. Textele constituţionale post-decembriste s-au mulţumit, însă, cu preluarea sistemului exis-tent. Adică unul profund viciat, ineficient şi pe alocuri absurd, creat de grefa experimentului totalitar pe osatura nematurizată a sistemului juridic interbelic. El însuşi, o nefericită şi incompletă "adaptare" a sistemului francez, creat mai puţin de un concept doctrinar, cît de practica regimurilor republicane post-revoluţionare.

Un alt semn clar al iremediabilei şi ireformabilei boli de care suferă sistemul juridic din România este "sindromul totalitar". În orice sistem juridic echilibrat şi funcţional, personajul principal, ca instituţie, este "Judecătorul", urmat îndeaproape de "Apărător". Tocmai pentru a oferi maximum de garanţii legale, procedurale şi morale celui acuzat, prezumat nevinovat pînă la pronunţarea definitivă a sentinţei, legile şi procedurile trebuie să facă viaţa "Acuzatorului" cît mai grea. El este, din principiu, "defavorizat", pentru că lui îi revine datoria de a defini sub specie legală faptele acuzatului, de a aduna şi a administra în justiţie probele vinovăţiei pe care o reclamă în sarcina acestuia. Regimurile totalitare, inclusiv cel în care a funcţionat şi continuă să funcţioneze justiţia româneas-că au "reparat" această "nedreptate". Procurorul şi instrumentele care-i stau la dispoziţie s-au transformat în centrul de greutate al justiţiei, au sugrumat toate celelalte componente instituţionale care i se opun în mod natural, au luat locul întregului, s-au substituit pur şi simplu Justiţiei. Toată dis-cuţia despre combaterea corupţiei se învîrte în jurul "Procurorilor". Toată lumea pune "ineficienţa justiţiei" pe seama ineficienţei diferitelor instituţii ale anchetării!!! România este pe cale să reediteze, astfel, în numele integrării europene de data aceasta, experienţa "dictaturii proletariatului", primul episod al unei justiţii transformată în "vînătoare de vrăjitoare", utilizînd fără îngrădiri legale sau morale, toate mijloace instituţionale ale statului. Şi, exact ca în scenariul standard, publicul este mobilizat de autorităţi, prin intermediul mass media, cu concursul larg al "agitatorilor profesionişti", este îndemnat să participe cu entuziasm la spectacol, să se bucure, să nu bage de seamă cît de sumară este "noua justiţie", ba chiar să o aprobe în această formă, ca o binevenită măsură "recuperatorie", de "echitate socială".

În justiţie, mai mult decît în oricare alt domeniu, intuiţia genială a lui Goya îşi afirmă valoarea de adevăr demonstrat: Somnul raţiunii a născut, naşte şi va zămisli monştri. România este pe cale să fie re-populată cu o nouă generaţie de lighioane, a căror singură hrană este chiar substanţa vieţii şi a libertăţii noastre.