Mă doare-n cot

Vă spun sincer şi fără nici un fel de regret: mă doare-n cot de ceea ce s-a mai întîmplat ieri, ori alaltăieri, ori s-o mai întîmpla azi prin menajeria cu pereţi de sticlă a politicii noastre. Stau şi mă uit mesmerizat la poza băiatului ăstuia, David Popovici, care în cîteva zile a ridicat din neant pe harta Sportului un continent numit România. Într-un sport mai competitiv decît orice bursă speculativă din lume. Un sport unde, e drept, în ultimii 40 de ani am mai pus cîteva nume pe tabela rezultatelor. Sus! Aveam deci un spaţiu rezervat, un teritoriu al nostru. Cam cît Dunbar Rock, insula aceea din Caraibe pe care nu încape decît un singur hotel! Mă rog, cu facilităţi cu tot! Şi, dintr-o dată, de pe fundul oceanului, o forţă pe care nici o teorie "sociologico-sportivă" nu o poate explica a scos la suprafaţă ditai continentul. Două medalii de aur: 100 şi 200 metri liber! Cu mintea nu poţi cuprinde. Doar cu sufletul şi cu imaginaţia.

Cine-i "Omul" ăsta? Nu biografia lui socială interesează, ci substanţa din care e zămislit. Cu siguranţă, nu este dintre cei pe care părinţii sau bona/"bonul" (?) îi duc cu maşina de lux la şcoală, încă din clasa pregătitoare, şi îi aşteaptă la ieşire, cu portiera maşinii, tot aia de lux, uşor întredeschisă.

Gata pregătită. Nici dintre adolescenţii, atît de mulţi în România tuturor tranziţiilor eşuate, al căror ideal de parvenire în viaţă poartă pecetea "Becali". Nici dintre milioanele de elevi şi studenţi care au "beneficiat" de fabuloasele avantaje ale "reformelor educaţionale" marca "Abramburica", de la Ecaterina Cea Fără Şir a epocii contra-modernităţii noastre post-revoluţionare timpurii, la Cîmpeanul Cel Fără de Rost al epocii falimentarei post-modernităţi de azi. Ăştia şi-au făcut treaba temeinic şi au smuls pînă la ultima rădăcină orice urmă a educaţiei fizice din şcolile României şi au făcut din sportul şcolar o activitate subversiv-conspiraţională. Mă şi mir că SRI-ul nu s-a auto-sesizat din oficiu cu privire la băiatul ăsta, David! Păi, unde s-a antrenat ăsta de nu l-a văzut nimeni pînă acum? Mama lor de ilegalişti!! Las că punem noi parul pe ei!

În fond, dacă te gîndeşti bine şi iei drept reper "valorile" societăţii româneşti de azi, băiatul ăsta e un ratat!!! Păi, cine dracu mai munceşte azi în România 7 zile pe săptămînă, cîte opt ore pe zi de îi sar capacele, doar pentru ca să oprească cronometrul cu cîteva miimi înainte de recordul mondial?? Cîştig: ciuciu! Paraîndărăt: canci! Bani negri, gri sau albi la buzunar: nema! Doar unul căzut din greşeală din altă dimensiune, aici, în lumea României tuturor posibilităţilor falimentar-dezastruoase! Cum să te apuci în România de înot de performanţă, unde nu-ţi dă clubul bani nici de un slip şi de un prosop pe lună, cînd colea la "şcoala de fotbal" cu puţin talent şi nişte samsari dibaci în spate, la 17 ani poţi ajunge deja milionar. Din fotbal. Cît despre efort, să fim serioşi, băieţii ăia încălţaţi cu crampoane de firmă de la 8 ani cad leşinaţi nu după 4 bazine în ritm de record mondial, ci după prima jumătate în ritm de caterincă. Nu mai zic, maşini, gagici, cluburi de noapte şi nopţi cu prafuri înstelate. Păi, aia viaţă de băieţi talentaţi, nu ăsta care se aruncă în apă şi uită de el şi de orice, doar-doar o mai stoarce o miime de miime de secundă. După care, cade lat de oboseală şi doarme neîntors pînă a doua zi dimineaţă, cînd o ia din nou de la capăt. Vă mai dau un exemplu ca să vă lămuriţi că David ăsta e extra-terestru, în raport cu România de azi şi gata. Mai acum nici un an de zile îl văd nişte "pescuitori de talente" de prin America şi-i zic simplu şi direct: băiete, uite aici, ai bursă sportivă de studii pînă îţi iei diploma. Nu la Universitatea Transcarpatica din Popeşti Lerodeni, ci la noi, la Princeton, Harvard, Yale sau Stanford. Tot ceea ce trebuie să faci e să înoţi. De restul ne ocupăm tot noi, inclusiv de recordurile pe care o să le scoţi şi medaliile pe care o să le iei cam vreo patru ani de acum înainte. După aia, eşti om pe viaţă! David, în mod clar un puşti ne dus la biserică, le zice ălora, un pic jenat că trebuie să refuze: îmi pare rău domnilor, dar eu mai am ceva treabă aici în România, nu pot să plec chiar acum. Mai reveniţi, cine ştie, poate mai tîrziu...! Adevărul nemărturisit, bănuiesc, este că puştiul n-avea bani de geamantan trans-atlantic, dar i-a fost ruşine să spună. Ăia se uită la el ca la a 25-a minune a lumii, ca la ceea ce este de fapt, unul căzut din cer, care nu are cum să ştie pe ce lume se află. După care pleacă în treaba lor şi ne lasă pe cap cu Fenomenul. Să ne descurcăm cu el, cum om şti mai bine. Sau mai rău! Că la ratări puţini mai sunt în stare să ne întreacă.

În raport cu "universul vizibil" al societăţii româneşti de astăzi, David Popovici este un fel de "contra univers", cel format din materie neagră şi energie neagră! Din această perspectivă, vă mărturisesc cinstit, "moartea universului" nu mi se mai pare deloc o catastrofă, ci una dintre cele mai bune veşti pe care le-am putea primi. Numai de-ar veni o dată, mai repede, să ni se umple lumea de alde David şi alţii ca el, să uităm de universul strîmb în care ne-am trăit vieţile crezînd, cel puţin o bucată de vreme, că "cea mai bună dintre lumi" este aci, la îndemînă, chiar şi pentru noi.