Mai poate fi salvată zona euro după ce a fost salvată de Mario Draghi?

Când am citit că "Mario Draghi a declarat victoria în bătălia pentru euro", în­tr-un interviu acordat Financial Times, mi-am amintit cum era completată sintagma "victoria socialismului" înainte de 1989, prin "împotriva poporului român".

Dacă aşa arată victoria, oare cum ar arăta o "bătălie" încheiată fără un învingător clar? Dar înfrângerea?

Noile măsuri de relaxare monetară, anunţate de Mario Draghi la penultima şedinţă pe care a condus-o în calitate de preşedinte al BCE, au scos la iveală profundele divergenţe privind necesitatea şi eficienţa acestora.

"Banca Centrală Europeană este o instituţie fracturată şi epuizată, indiferent de posibilităţile teoretice - oricum irelevante - ale stimulării monetare extreme", scria atunci Ambrose Evans-Pritchard într-un editorial din The Telegraph.

Pentru Tuomas Malinen, profesor de economie la Universitatea din Helsinki şi director executiv al firmei de consultanţă GnS Economics, revolta împotriva lui Draghi arată că "încă mai există oameni normali la BCE", însă "banca a devenit o povară aşa de mare pentru economia Europei încât este nevoie de limitarea acţiunilor sale sau desfiinţarea sa completă".

După şedinţa de politică monetară de săptămâna trecută, acelaşi jurnalist britanic afirma că "Mario Draghi lasă Europa aproape de recesiune, într-o capcană deflaţionistă şi fără muniţie", iar pe Christine Lagarde a numit-o "succesorul său ghinionist".

Evans-Pritchard a recunoscut că "Draghi a salvat euro", dar a subliniat că "acele cuvinte magice" nu ar fi fost rostite dacă nu s-ar fi ridicat interdicţia de la Berlin cu privire la cumpărarea obligaţiunilor unor ţări ameninţate de default-ul suveran.

"Nimic nu zboară în zona euro fără permisiunea Germaniei", ar fi declarat atunci un înalt oficial al guvernului de la Berlin, după cum mai arată jurnalis­tul britanic.

Pornind de la faimoasa promisiune a lui Draghi din vara anului 2012, conform căreia "BCE va face totul pentru salvarea euro", un articol recent din publicaţia "Review of Financial Studies", cu titlul "Whatever It Takes: The Real Effects of Unconventional Monetary Policy", arată că lansarea programului OMT (Outright Monetary Transactions), o primă etapă a programului de relaxare cantitativă, a condus la extinderea fenomenului de creditare a firmelor zombi, care utilizau banii nu pentru investiţii şi noi angajări, ci pentru acumularea unor rezerve de numerar.

Cei trei autori, printre care se află şi un economist de la Bundesbank, subliniază că "firmele cu bonitate ridicată din industrii cu număr mare de firme zombi au suferit de pe urma acestui proces de alocare defectuoasă a creditului, care a contribuit la încetinirea redresării".

Alţi trei economişti, dintre care doi chiar de la BCE, au publicat ulterior articolul "Life below Zero: Bank Lending under Negative Policy Rates", tot în "Review of Financial Studies", unde arată că dobânzile negative conduc la creşterea costurilor pentru băncile care au un volum ridicat al depozitelor, iar "introducerea acestei politici de către BCE la mijlocul anului 2014 a condus la asumarea unor riscuri mai mari şi a unei creditări mai reduse pentru aceste instituţii financiare".

Cele două articole fac parte din categoria tot mai largă a studiilor care arată că este iraţională credinţa în redresarea economică sustenabilă a zonei euro, prin împingerea dobânzilor şi mai adânc în teritoriul negativ şi repornirea tiparniţei.

În ciuda acumulării argumentelor împotriva politicii monetare a BCE, Mario Draghi a declarat, la conferinţa de presă de săptămâna trecută, că "a încercat să-şi îndeplinească mandatul în cel mai bun mod cu putinţă", iar moştenirea pe care o lasă este aceea de "a nu renunţa niciodată".

Oare "cel mai bun mod cu putinţă" presupune şi încălcarea tratatelor europene, care interzic monetizarea datoriilor suverane de către băncile centrale?

Tocmai încălcarea tratatelor a determinat, în cele din urmă, şi câţiva foşti oficiali de seamă ai BCE, alături de un fost preşedinte al Bundesbank şi foşti guvernatori ai Băncii Austriei şi Olandei, să atace extrem de dur actuala politică a Băncii Centrale Europene.

În memorandum se arată că BCE a schimbat unilateral definiţia stabilităţii preţurilor, prin echivalarea acesteia cu o rată a inflaţiei apropiată de 2%. Din păcate, foştii oficiali nu au mers până acolo încât să sublinieze că această "echivalare" este absurdă, nu doar din punct de vedere matematic.

Ceea ce au subliniat, totuşi, foştii bancheri centrali, este faptul că "definirea pragului de 2% drept ţintă simetrică a inflaţiei reprezintă o îndepărtare clară de la politica monetară concentrată asupra stabilităţii preţurilor".

În ceea ce priveşte programul de relaxare cantitativă, autorii memorandumului subliniază că "există un consens larg referitor la faptul că aceasta nu mai poate aduce efecte pozitive asupra creşterii economice", singura justificare fiind protejarea guvernelor supraîndatorate faţă de o eventuală creştere a dobânzilor.

"Din puncte de vedere economic, BCE a intrat deja în teritoriul finanţării monetare a cheltuielilor guvernamentale, care este strict interzisă de Tratat", mai arată foştii bancheri centrali.

În timp ce Zerohedge a comparat memorandumul cu "un strigăt împotriva nebuniei monetare a lui Draghi", conducerea editorială a cotidianului Financial Times l-a criticat în termeni foarte duri, într-un articol cu titlul "Gardienii euro se confruntă cu răgetul dinozaurilor".

"Memorandumul exprimă frustrarea unei generaţii ale cărei idei şi-au pierdut influenţa, iar Europa de astăzi s-ar putea să fie norocoasă că s-a întâmplat aşa ceva", este concluzia editorialului din influentul cotidian japonez.

Oare despre ce idei să fie vorba? Dezbaterea într-un mediu civilizat a opţiunilor de politică monetară comparativ cu un "dictat" fără drept de apel din partea preşedintelui BCE?

Sau este vorba despre modul în care este înţeles şi transmis către populaţie conceptul de stabilitate a preţurilor? Adică este modern şi acceptabil să echivalezi stabilitatea preţurilor cu o creştere exponenţială a acestora?

Problema divergenţelor mari de la nivelul conducerii BCE a fost abordată deosebit de elegant de preşedintele Bundesbank, Jens Weidmann, în cadrul unui discurs de la Banca Austriei, pentru a marca încheierea mandatului lui Ewald Nowotny.

Weidmann l-a citat pe Schumpeter, care spunea odată că "recunoaşterea validităţii relative a propriilor convingeri, dar, cu toate acestea, şi apărarea lor cu hotărâre, separă omul civilizat de cel necivilizat".

Apoi Weidmann a trecut la Karl Popper, care spunea că "doar un discurs critic ne poate oferi maturitatea considerării unei idei din mai multe perspective şi evaluarea ei corectă".

Poate că preşedintele Bundesbank speră într-o îmbunătăţire a procesului decizional de la BCE odată cu începerea mandatului doamnei Christine Lagarde.

Din păcate, speranţele europenilor nu pot fi foarte mari, în condiţiile în care şi fostul director general al FMI susţine deschis absurditatea economică numită "dobândă negativă".

Recent, doi avocaţi germani, Kai-Oliver Knops, care este şi profesor de drept civil şi comercial la Universitatea din Hamburg, alături de Wolfgang Schirp, de la Schirp & Partner, au lansat o nouă acţiune în justiţie contra BCE, după cum scrie Die Welt.

"Considerăm dobânzile negative nu doar greşite din punct de vedere economic, ci şi ilegale", au declarat cei doi jurişti, care susţin că dobânzile negative au caracterul unei taxe impuse proprietarilor de depozite bancare, iar BCE şi UE nu au autoritate fiscală.

Ultima conferinţă de presă a lui Mario Draghi în calitate de preşedinte al BCE a început cu o întrebare despre eficienţa dobânzilor negative şi a relaxării cantitative, în condiţiile în care FMI tocmai a avertizat cu privire la efectul acestora asupra sistemului financiar.

"FMI nu a precizat că dobânzile negative sunt ineficiente", a răspuns Draghi, care a continuat cu "de fapt, evaluarea de ansamblu a dobânzilor este în general pozitivă, iar pentru noi foarte pozitivă".

Din păcate, niciunul dintre ziariştii prezenţi nu a dorit să strice "petrecerea" prin sublinierea unui aspect foarte simplu: niciun economist care îşi merită numele nu poate susţine forţarea dobânzilor negative de către băncile centrale, mai ales un economist care are un doctorat în economie la MIT, sub conducerea lui Stanley Fisher.

De ce? Pentru că, înainte de a fi considerată preţ al banilor, dobânda reflectă preferinţa de timp a consumatorilor. În ce condiţii ar prefera cineva 90 de euro peste un an în locul a 100 de euro în prezent?

După ce a luat apărarea lui Draghi în faţa atacului deschis al unor foşti oficiali importanţi ai BCE, conducerea editorială a cotidianului Financial Times a revenit şi după ultima şedinţă de politică monetară şi a subliniat necesitatea "extinderii trusei de instrumente" de către următorul conducător al instituţiei.

Care ar fi noile instrumente? Obţinerea unui consens privind necesitatea "susţinerii redresării din partea politicii fiscale".

La această concluzie s-a ajuns după substanţiale laude şi efuziuni sentimentale la adresa lui Mario Draghi, care l-au determinat pe un cititor să scrie pe marginea articolului că "linguşeala care musteşte din acest articol este de-a dreptul comică şi mi-au dat lacrimile".

Nenumăratele apeluri ale lui Draghi pentru lansarea unor politici fiscale stimulative au fost atacate inclusiv de către directorul executiv al celei mai mari companii de asigurări din Europa, Allianz.

Oliver Bäte a declarat, într-un interviu acordat FT înainte de anunţarea noii scăderi a dobânzii şi relansarea programului de relaxare cantitativă, că Mario Draghi a politizat Banca Centrală Europeană, iar apelul pentru implementarea reformelor fiscale este lipsit de orice consistenţă, în condiţiile în care "reformele fiscale nu s-au făcut deoarece i-aţi stimulat pe oameni să cheltuiască bani pe care nu îi au".

Am creat băncile centrale independente tocmai pentru a nu se întâmpla acest lucru", a mai subliniat directorul general de la Allianz, care a mai acuzat BCE că a contribuit şi la multiplicarea riscului din zona euro, prin evitarea ruperii legăturii circulare dintre guverne şi băncile comerciale care le cumpără obligaţiunile.

Oliver Bäte nu s-a sfiit nici să afirme că "Draghi nu este independent", deoarece este evidentă "politizarea politicii monetare din zona euro".

Poate că tot ceea ce a făcut Mario Draghi cât a fost preşedinte al BCE este justificat de imperativul suprem al salvării cu orice preţ a monedei unice europene, însă efectele politicilor adoptate în cei opt ani de mandat pun sub semnul întrebării afirmaţii de genul "toată lumea din Italia spune acum că euro este ireversibil", după cum a declarat Draghi la ultima conferinţă de presă.

Într-o analiză recentă a profesorului Eric Dor, de la IESEG School of Management din Paris, se afirmă că "fragmentarea financiară a zonei euro este principala provocare pentru BCE şi sustenabilitatea uniunii monetare".

Această fragmentare este caracterizată de creşterea divergenţei dintre fluxurile de capital, diferenţele majore din punct de vedere al creditelor neperformante din sistemele bancare naţionale, caracterul eterogen al presiunilor inflaţioniste, care contribuie substanţial şi la divergenţa dintre veniturile reale ale populaţiei, dar şi divergenţele de la nivelul şomajului sau dobânzilor reale.

Aceasta este adevărata moştenire a lui Mario Draghi, iar o "simplă" uniune fiscală, prezentată drept panaceu în faţa ziariştilor şi la ultima sa conferinţă de presă, este foarte departe de a fi suficientă.

Ar fi posibil, de fapt, ca o astfel de uniune să contribuie la adâncirea dezechilibrelor din zona euro, dacă mai este posibil aşa ceva, pe fondul stimulării "cererii agregate" prin noi împrumuturi "comune", a căror distribuire va da naştere unor noi conflicte între guvernele din zona euro.

Oare mai poate fi salvată zona euro după ce a fost salvată de Mario Draghi?