MAI POATE O ECONOMIE "SUBMERGENTĂ" SĂ ORGANIZEZE MONDIALUL ŞI OLIMPIADA? Brazilia va plăti scump pentru amânarea reformelor economice

Guvernatorul băncii centrale a Braziliei nu a mai ajuns la Jackson Hole deoarece a fost nevoit să ridice un nou zid de apărare pentru moneda naţională. Programul de intervenţie anunţat săptămâna trecută, în valoare de 60 de miliarde de dolari, şi-a dovedit utilitatea doar câteva zile.

O contribuţie semnificativă la accentuarea asaltului pieţelor asupra realului, dar şi asupra majorităţii monedelor economiilor emergente, a avut-o declaraţia lui Dennis Lockhart, preşedintele Federal Reserve Bank of Atlanta. Acesta a declarat pentru Bloomberg că "celelalte ţări trebuie să se ajusteze după noi", arătând că banca centrală americană nu răspunde pozitiv apelului la cooperare lansat de Christine Lagarde şi nu îi pasă dacă economiile emergente vor avea probleme ca urmare a temperării programului de relaxare cantitativă.

La conferinţa de la Jackson Hole, profesorul Robert Hall, de la Universitatea Stanford, a precizat că "Statele Unite şi majoritatea ţărilor dezvoltate se apropie de sfârşitul programelor monetare expansioniste din ultimii cinci ani, programe care au eşuat pe toate fronturile în readucerea la normal a producţiei şi a pieţei muncii".

Combinaţia dintre investiţiile scăzute şi consumul scăzut a determinat un declin extraordinar al cererii, a mai precizat profesorul Hall.

Dar de ce trebuie ca pieţele emergente să sufere ca urmare a opririi tiparniţei din SUA, mai ales că este vorba de nume grele din grupul BRIC? Oare nu a lăudat presa internaţională, în ultimii ani, progresele semnificative ale acestor ţări pe calea reformelor economice?

Se pare că realitatea este cu totul alta. Ambrose Evans-Pritchard scrie în The Telegraph despre vulnerabilitatea Braziliei, pe fondul unui deficit de cont curent tot mai mare şi a subminării bazei sale industriale ca urmare a fluxurilor speculative externe. "Brazilia a devenit prea dependentă de exporturile de materii prime în timpul boom-ului", mai scrie jurnalistul englez.

Intrările masive de capital străin au avut, totuşi, un efect notabil asupra creditării. Creditul acordat de băncile de stat a crescut cu peste 366% de la începutul anului 2007 până în iunie 2013, ajungând la 1,272 trilioane de reali (vezi grafic), iar creditul acordat de către băncile private a crescut cu peste 170%.

O mare parte a acestui credit s-a dus către consum şi piaţa imobiliară. Păstrând proporţiile comparaţiei, se poate spune că Brazilia şi România nu sunt doar surori de gintă latină. Ambele au trecut prin iluzia prosperităţii pe baza creşterii accelerate a creditului, credit care a fost direcţionat mai ales către consum şi nu către îmbunătăţirea capacităţii productive a ţării. De asemenea, ambele au avut miliardari de carton ale căror "imperii" s-au prăbuşit la primul contact cu realitatea economică. Dar comparaţia nu se opreşte aici.

Într-un interviu acordat cotidianului brazilian Estado de Sao Paulo, Pedro Videla, profesor la IESE Business School în Spania şi consultant al FMI şi al Băncii Mondiale, a declarat că "Brazilia este foarte aproape de propriul său experiment subprime".

Departe de a fi vorba de instrumente financiare exotice, subprime-ul brazilian se regăseşte la nivelul creditelor de consum. Este clar că şi aici se poate face comparaţie între Brazilia şi România, doar că la noi creditele de consum subprime au deja o istorie consistentă.

Profesorul Videla a mai precizat că "Brazilia a eşuat mizerabil în tentativa de a face schimbări structurale pentru creşterea productivităţii în timpul creşterii economice". Din nou, paralela cu situaţia din ţara noastră este de netăgăduit.

Amintind de criza profundă cu care s-a confruntat Brazilia în 1995, Pedro Videla pune o serie de întrebări care ar trebui, măcar în ceasul al doisprezecelea, să tragă un serios semnal de alarmă pentru autorităţile din toate economiile emergente.

Se poate porni o afacere mai uşor decât în 1995? Se poate investi mai uşor acum? Se poate găsi mai mult capital uman acum decât în 1995? Răspunsul este nu în cazul Braziliei, iar această situaţie arată că zilele celei mai mari economii din America Latină în cadrul BRIC sunt numărate.

Sfârşitul erei banilor ieftini va crea probleme majore pentru Brazilia, iar profesorul Videla spune că efectele se vor simţi puternic în cadrul sistemului financiar şi la nivelul creşterii economice. "Sistemul financiar brazilian nu are lichiditatea necesară pentru a continua cu actualul model", a mai declarat profesorul de la IESE.

Dar nu poate Banca Braziliei să folosească rezervele valutare de aproape 380 de miliarde de dolari pentru a apărarea monedei naţionale şi stabilizarea pieţelor financiare? "Pot ajunge pentru o săptămână", a venit replica lui Pedro Videla, acesta amintind de experienţa Rusiei din urmă cu peste un deceniu.

"Temperarea programului de relaxare cantitativă în Statele Unite poate declanşa o criză a datoriilor gospodăriilor din Brazilia", a fost concluzia profesorului Videla.

Mai pot, în aceste condiţii, autorităţile fiscale şi monetare din Brazilia să inverseze tendinţa extrem de negativă din ultimele luni, mai ales că presiunile inflaţioniste au scos deja sute de mii de oameni în stradă?

Deocamdată, Banca Braziliei a trecut, pe lângă intervenţiile pe piaţa valutară, la creşterea accelerată a dobânzii de politică monetară. Rata Selic a fost majorată până la 8,5% în iulie 2013, de la minimul istoric de 7,25% în aprilie 2013.

Vor reuşi aceste măsuri să stabilizeze realul şi cât de oportună este stabilizarea în aceste condiţii? Lars Christensen, analist la Danske Bank, consideră că "apărarea realului este o eroare fatală", după cum scrie The Telegraph, atitudinea cea mai bună fiind, în acest caz, "lăsarea elementelor fundamentale ale economiei să determine rata de schimb".

Din păcate, autorităţile se vor simţi obligate să facă ceva sau măcar să "cârpească" iluzia că mai pot face ceva. Mondialul de anul viitor nu va fi, probabil, mutat, dar este nevoie de un miracol pentru ca Olimpiada din 2016 să rămână în Brazilia.

Tensiunile sociale tot mai mari nu le mai oferă niciun răgaz pentru a justifica enormele cheltuieli pentru organizarea Campionatului Mondial de Fotbal şi a Olimpiadei, adevărate monumente goale ale unui orgoliu naţional alimentat de banii ieftini.