Mama tuturor crizelor

Excepţionalismul caracterizează discursul politic şi, într-o bună măsură, chiar pe cel al specialiştilor în economie, cînd vine vorba despre criza prin care trece lumea.

Aşa ceva nu s-a mai în-tîm-plat niciodată; este prima criză majoră a lumii globale, de aceea nimeni nu ştie precis nici cît o să dureze, nici de unde trebuie să o apuce şi nici care este cea mai bună cale de ieşire; aceasta este criza sfîrşitului lumii, cu subînţelesul ideologic, al lumii capitaliste; este criza marilor proiecte economico-politice, vezi "America Imperială" sau "Uniunea Europeană-Statele Unite ale Europei"; este marea criză a unui sistem financiar-bancar care a căzut în păcatul ucenicului vrăjitor; este graniţa dincolo de care ori inventăm altă lume, ori ne întoarcem la comuna primitivă (mă rog, cei mai norocoşi s-ar putea trezi în evul mediu, timpuriu!) etc. Enumerarea propoziţiilor care aspiră la surprinderea unicităţii evenimentelor şi a proporţiilor consecinţelor lor poate continua la nesfîrşit.

Pînă de curînd, nimeni nu a îndrăznit să le opună ceva consis-tent. Încet, încet, însă, apar fisurile, iar ele au fost făcute de studiile de economie comparată.

Două exemple, pentru cititorul doritor de lecturi captivante: C. Reinhart şi K. Rogoff, "De data aceasta este diferit: o perspectivă panoramică asupra a opt secole de criză financiară", apărută în 2008 şi N. Roubini, "Economia crizelor", 2010.

Două lucruri pot fi cu uşurinţă înţelese din aceste lecturi: marile şi devastatoarele crize economice se repetă cel puţin generaţional, (una la 30 de ani), iar comportamentele, deciziile şi lanţurile de evenimente care le precipită seamănă ca două picături de apă, în ciuda diferenţelor locale de condiţii economice, sociale sau tehnologice.

Crizele sunt rezultatul repetabil al reproducerii unor condiţii macro-economice, financiare şi politice, în care regăsim mereu aceleaşi ingrediente: valoarea umflată peste măsură a unor bunuri (vezi celebra criză a lalelelor din 1637), riscuri excesive în manipularea "averii naţiunilor" (de la războaie inutile şi devastatoare, pînă la uriaşe investiţii de muncă şi resurse financiare în proiecte păguboase); împrumuturi mult peste limita sustenabilităţii financiare şi economice, lipsa unor reguli de supraveghere eficiente în lumea tranzacţiilor financiare, lăcomia umană, aparent fără limite de timp, spaţiu sau măsură! Concluziile nu sunt aproape deloc surprinzătoare, iar pe prima o puteţi verifica singuri, printr-o scurtă istorie a familiei dumneavoastră, pe două sau trei generaţii.

O să constataţi, fără dificultăţi, că fiecare stră-străbunic, străbunic, bunic şi părinte a avut parte, dacă a apucat să trăiască 50 de ani, de cel puţin o mare criză, cu componentele sale inevitabile: economică, politică, socială; dacă a trăit 60 de ani sau mai mult a avut parte de cel puţin două mari crize, pe durata vieţii. În fiecare ciclu, lumea petrece circa un deceniu de relativă normalitate, în care încep să se acumuleze efectele toxice ale unor comportamente economice şi politice aberante; de la 4 la 8 ani în criza propriu-zisă, şi alţi 7-10 ani pe panta ieşirii din criză.

Restul este timpul optim de viaţă al fiecărei generaţii! Iar asta se întîmplă cel puţin de la 1600 încoace! Mai mult, spune Roubini, crizele au tendinţa de agregare. Orice cîr-pea-lă nu face decît să crească amploarea crizei şi nicidecum să o rezolve.

Dacă actuala criză economică este prin ceva diferită, atunci este tocmai prin numărul de planuri în care cîrpeala a fost exersată, ca pseudo-soluţie. Pierderile din sub-prime au fost ascunse în tot felul de instrumente financiare derivate, multiplicînd efectele negative în sistem de la 1 la 1000; cei mai mulţi dintre marii operatori financiari prinşi "cu pantalonii în vine", la ora bilanţurilor, cînd maşinăria transferurilor şi a tranzacţiilor şi-a încetinit brusc viteza, au fost salvaţi de mîna foarte vizibilă a statului care s-a transformat peste noapte în cel mai mare capitalist al lumii capitaliste.

Acum, a venit rîndul statelor să nu mai aibă pe unde scoate cămaşa, datoriile suverane au devenit principala problemă a crizei, vezi noua formă de "febră porcină" (PIIGS) - Portugalia, Italia, Irlanda, Grecia, Spania - care ameninţă zona Euro şi de acolo pe toată lumea.

Nu o să-mi răcesc gura degeaba, spunîndu-vă că nici România nu se simte prea bine!

Ceea ce trebuie ştiut despre criza noastră este doar faptul că nu e cazul să-şi facă cineva iluzii!

În societăţi, ca cea în care trăim, rareori capabilă să-şi producă "motoarele de dezvoltare" proprii, ori să le menţină prea mult în funcţiune, atunci cînd prin împrejurări excepţionale a reuşit să le asambleze, dependentă, prin urmare, de efectele de dezvoltare ale celor puternici, timpul petrecut în prăpastia crizei este mai lung cu 3-5 ani, iar ieşirea din criză este întîrziată şi ea cu alţi 2-4 ani.

Pe scurt, puteţi să faceţi planuri de vreme bună abia pentru 2030! Ceea ce nu înseamnă că, între timp, nu trebuie să vă faceţi planuri detaliate de vreme rea! Dimpotrivă, mai ales că aceasta va fi "clima locală", predominantă.

Întrebarea inevitabilă este: poate trăi o societate atît de mult în condiţii de criză? Răspunsul meu, pesimist, este: DA! Cum, în ce condiţii şi cu ce consecinţe....rămîne să afle fiecare pe propria piele. Bine, dar criza nu va schimba chiar nimic? Şi la această întrebare răspund prompt: de la sine, ori prin ea însăşi, criza nu schimbă nimic. Doar oamenii pot schimba ceva, dacă fac o alegere clară în acest sens şi dacă depun eforturi susţinute pentru a ieşi din schemele comportamentale inerţiale, începînd cu viaţa proprie şi ter-minînd cu regulile care-i rela-ţionează cu ceilalţi.

Problema este că, în cazul societăţii româneşti, cei care au îmbrăţişat şi promovat schimbarea au fost foarte puţini; nu s-a atins decît rareori "masa critică". De aceea, capacitatea colectivă de schimbare, în cazul nostru, a rămas mai mereu sub limita care face posibilă trecerea istoriei de la "Ciocnirea cu Viitorul" la "Pregătirea Viitorului"!