Manele şi administraţie publică

Succesul manelelor în cucerirea teritoriului numit "preferinţe muzicale ale publicului" este un fenomen social care merită tot interesul. Nu în ultimul rînd, pentru că manelizarea nu s-a oprit la domeniul muzical, ci a cuprins arii tot mai semnificative ale comportamentelor instituţionale din România, dintre care nu chiar ultimele pe listă sunt politica şi componenta ei de guvernare, administraţia publică.

Pentru ca manelizarea să aibă loc, a fost nevoie, în primul rînd, ca publicul să adopte o nouă definiţie a "muzicii", să se reîntoarcă la gradul de complexitate zero, atît de bine surprins de domnul Marius Chicoş Rostogan: "Muzica iaşte aceea care ne gîghilă urechile într-un mod plăcut". Nu încape nicio îndoială, manelele gîdilă plăcut auzul unor categorii tot mai variate de ascultători! Surprinzătoare poate să fie doar viteza cu care s-a produs fenomenul, într-o societate care exersase cîteva decenii bune cultura muzicală, indiferent că era vorba de genul clasic, popular, lăutăresc, pop-rock sau folk. Al doilea lucru necesar pentru succesul manelizării a fost "egalizarea deplină a valorilor", mai precis, alungarea din cetate a oricărui criteriu care ar fi realizat o ierarhie de valori oarecare, nu atît între genuri, cît între "producţiile muzicale". Iar, cînd spun alungarea criteriilor, spun de fapt alungarea din spaţiul public, alungarea din preajma mijloacelor de comunicare publică, a oamenilor care mai încercau să promoveze, în discursul lor, asemenea criterii. Aceas-tă atitudine, considerată de extracţie "pur democratică", a fost suplimentar justificată de "perspectiva şi cerinţele pieţei". A rezultat o ideologie culturală, transpusă ad hoc în politici publice, în numele căreia Bethoveen, Guţă şi Salam aveau valoare egală de circulaţie în "piaţa muzicală" din România, dacă nu cumva cumpărătorii decideau altfel. Şi au decis, anume că gîjîiturile guturale şi imprecaţiile politico-sexuale ale maneliştilor gîdilă plăcut mult mai multe urechi decît acordurile "Imperialului". Pentru a completa tabloul, trebuie să mai punem la socoteală două aspecte. Primul este faptul că, în România, "foarfecele preţurilor" a funcţionat net defavorabil lui Bethoveen, unde înregistrările marilor case de discuri au depăşit repede bugetele de criză ale ascultătorului din România. În al doilea rînd, o nouă generaţie de tineri, pentru care muzica este întotdeauna un vector de exprimare socială, a ocolit soluţia protestatară, cu care s-au identificat, chiar şi în România, generaţiile precedente, şi a preferat "fronda manelelor". În felul acesta, dintr-un fenomen "de nişă", manelele au căpătat o arie de răspîndire mult dincolo de cercul "pasionaţilor de gen", iar în plus, un grad de acceptare socială atît de mare încît nu a mai putut fi ignorat de televiziunile comerciale, pentru care Zeus este Audienţa. Prin expunerea mediatică largă, manelele au primit un impuls de propagare socială de forţa unui tzunami! Tot ceea ce ne mai rămîne este să sperăm că Eminescu avea dreptate, cînd spunea, în Glossa: Ce e val, ca valul trece!

Manelizarea politicii şi a adminis-traţiei din România a urmat exact acelaşi scenariu. Prima etapă a fost aceea de inculcare a unei noi definiţii a politicii şi administraţiei, anume una care ne duce la nivelul zero. Acolo unde politica este, simplu şi pe înţelesul oricui: "tot ceea ce face un politician, respectiv un politician ajuns la guvernare"! Ce atîta zbatere să mai citim Platon, să mai revedem textele lui Cicero, să ne pierdem vremea cu Morus şi alţi utopişti, să înţelegem visele exprimate în forme constituţionale şi juridice, din cele mai pure, de marii întemeietori ai Republicilor democratice moderne, ori să mai citim dezbaterile celor care încă mai au ceva de spus cu miez despre rostul "lucrurilor publice" în viaţa societăţilor post-moderne? Nu-i mai simplu să nu ştim şi să nu vedem nimic dincolo de: "ceea ce fac şi ceea ce spun oamenii politici"? Aia e politica! Maneaua a început să se-nfiripe!

A urmat exerciţiul, ceva mai lung, dar la fel de plin de succes, al înlăturării din spaţiul public a celor care aveau prostul gust de-a vorbi despre criterii normative în politică, despre faptul că politica este şi trebuie să fie un spaţiu al valorilor, un spaţiu unde ceea ce se poate şi ceea ce nu se poate, ceea ce se cade şi ceea ce nu se cade, este cam tot atît de exact reglementat pe cît sunt de precise cele 10 porunci biblice! Aceşti oameni, incomozi ("politica nu se face cu în-geri!"), au îngroşat repede rîndurile celor "ineficienţi", care nu înţeleg "spiritul vremurilor", care "nu se pot adapta", "cu care nu putem merge înainte", "pe care nu te poţi baza", "care n-au priză la mase" etc. Maneliştii politicii au devenit astfel personaje cu pretenţii, funcţii şi "viitor politic"! Mai ales că avuseseră grijă să pună ceva resurse financiare de o parte, cît timp, ăştia, moraliştii se ocupaseră cu politica lor, adică arderea gazului degeaba!

În sfîrşit, ultimul pas, a urmat consacrarea mediatică a maneliştilor politici şi "sanctificarea" lor, a comportamentelor lor şi a non-valorilor pe care le promovează, prin actul alegerilor "libere". Aşa s-a ajuns, în doar două decenii, de la un stat cu o administraţie precară şi semi-profesională, la unul în care singura definiţie admisă şi recunoscută pentru "administraţia publică" şi pentru "politică" este cea de gaşcă, adică, acolo unde ne lăsase Caragiale, pe la 1884, cu "noi şi-ai noştri!". Aşa se face că, în două decenii, "administraţia" şi "politica de guvernare" din România au născut: Hotărîri de Guvern care nu îndeplinesc cerinţele legale şi constituţionale, care încalcă legi şi principii de drept; acţiuni concrete ale Guvernului care încalcă propriile legi; legi formulate şi aprobate cu un text şi publicate cu altul; încălcări repetate ale hotărîrilor definitive ale instanţelor de către instituţiile administraţiei publice, inclusiv de către Guvern; acte administrative care nu au nicio bază legală, dar încalcă un noian de legi; acţiuni administrative ale autorităţilor publice care abuzează şi fac ţăndări toate drepturile cetăţeanului, fără să ezite.

Spre deosebire de muzică, însă, aici valul nu mai trece de la sine! Şi, chiar dacă BBC-ul a difuzat de curînd manele, Guvernul Majestăţii Sale, asemenea guvernelor celorlalte state europene unde a guverna încă nu este tot una cu a maneliza, vor să aibă cît mai puţin de a face cu asemenea "specimene" şi nici nu se consideră aparţinînd aceluiaşi cerc de realitate.

De unde să începem? O sugestie ar fi să facem şi noi ceea ce au făcut alţii. Să scriem în piatră, pe frontispiciul instituţiilor publice, principiile care le guvernează! Ca, de pildă, cetăţenii oraşului Cambridge, din statul Massachusetts, pe a căror Primărie stă scris: "Dumnezeu a dat Omului Cele Zece Porunci. Din ele, Omul a făcut legi, după care să se guverneze. Este demn de onoare şi de laudă să serveşti Poporul administrînd cu bună credinţă aceste legi. Dacă legile nu sunt puse în aplicare, Poporul nu este bine guvernat".

Poate aşa va învăţa, vreodată, şi Poporul nostru, că cei care încalcă legile, ori le fac strîmbe, în dispreţul celor Zece Porunci, care impun celorlalţi nu Legea, ci bunul lor plac, siluind legea şi folosindu-se de autoritatea funcţiei publice, trebuie să plătească scump, cu avutul şi libertatea proprie, această nesăbuinţă şi neorînduiala care a rezultat în societate de pe urma ei!