Marea dezinformare

Vechea teză privind contrastul dintre stil şi conţinut capătă noi accente în procesul marii deconspirări. Când informaţiile vin în valuri, când informatorii sunt supuşi dezaprobării colective iar energiile morale ale patriei par să fi renăscut precum pasărea Phoenix, prea puţini se mai gândesc la context. Ca în orice vânătoare, şi acum pare să existe premeditare. Cum contextul nu poate fi neutru, iar drumurile duc doar aparent la CNSAS, cui folosesc toate acestea? Căci, toate se petrec nu doar abrupt, întârziat şi improvizat, dar şi suspect de selectiv politic. Şi, dacă uneori stilul chiar face opera, conţinutul rămânând însă esenţial, acum metoda abordată trimite spre grobianis-mul de esenţă securistă. Căci, dincolo de exprimarea informatorilor şi conţinutul notelor, rămâne gustul amar al colaborării nu doar cu Securitatea, ci cu regimul.

Cazul Monei Muscă readuce în discuţie o problemă de principiu: colaborarea cu fosta Securitate poate fi bună în termenii unei morale practice? Poate contextul şi buna intenţie presupusă să scuze atitudinea cooperativă cu poliţia politică? Căci nu putem fi atât de naivi încât să credem că avea cineva dubii că Securitatea era o poliţie politică. Punând oarecum între paranteze acest lucru, Mona Muscă, în încercarea de a mai salva ceva din reputaţia sa, dar şi pentru a se justifica, şi-a publicat dosarul. Pentru prima dată un astfel de dosar este accesibil publicului larg. Dar, publicarea sa aduce şi mai multe întrebări. Din Nota de analiză din 20 octombrie 1978 reiese că Dana, cum fusese botezată conspirativ Mona Muscă, a scris 15 note în 19 luni de când fusese recrutată. Din fila 2 de la dosar, care conţine Tabelul cu materialele informative furnizate de sursa "Dana", informările s-ar fi realizat între 8 septembrie 1977 şi 13 octombrie 1978. Fără să se apropie de performanţa judecătoarei Florica Bejenariu, care, nu-i aşa, n-a făcut poliţie politică, cel puţin după noua variantă a CNSAS, dar a scris zeci de informări, Mona Muscă stă bine. Ce să mai zicem însă de Dan Voiculescu care a scris 8 note, dar niciuna către Securitate, deşi există la dosarul său o fişă de informator? Pentru CNSAS, chiar dacă la limită, acesta a făcut poliţie politică. Verdictul se bazează pe interpretarea câtorva propoziţii din una din informări (prezentă încă în dosarul din 2003), coraborată cu fişa de informator. Dar dacă pentru politicieni dosarul de Securitate este (aproape) mortal, pentru judecătoare, nu. Ideea că exis-tă informatori buni, cei ce nu au făcut poliţie politică, şi informatori răi, cei ce au făcut-o, este falsă.

Din cele 46 de file ale dosarului Dana, majoritatea sunt note informative legate de verificarea Monicăi Octavia Nicoară, numele Monei Muscă după primul soţ. Nu există nici un indiciu clar de poliţie politică, dar colaborarea cu Securitatea este limpede şi pare să fi fost voluntară. În Raportul din 28 martie 1977 al Serviciului I al Securităţii Timiş se sugerează că dacă Monica Nicoară "nu va accepta colaborarea organizată cu organele noastre, ca variantă de retragere să i se dea impresia că ne-a interesat conduita în general a studenţilor străini din grupa sa...". Nu a fost însă nevoie. Trei zile mai târziu era semnat angajamentul care conţine, chiar dacă enunţul era probabil obligatoriu, formula "prin prezentul înscris mă angajez faţă de organele de stat să nu divulg nimănui, nici chiar familiei mele... ce s-a discutat cu persoana mea şi am reuşit să recunosc din partea organelor Securităţi Statului". Pe de altă parte din Nota de analiză mai sus citată reiese că informările Danei au contribuit la cunoaşterea "stării de spirit a unor studenţi greci precum şi verificarea unor surse problemă" .

Dosarele "Marea Deconspirare" se transformă însă în Marea Manipulare. Căci, orice informaţie parţială şi scoasă din context devine o dezinformare. Ion Iliescu fiind membru de partid nu are dosar de colaborator, şi deci nu poate fi decons-pirat, deşi ca secretar al Comitetului Central sau ca Prim-secretar judeţean a coordonat şi activităţi ale Securităţii. Informatorii, colaboratorii, membrii reţelelor sau gazdele, chiar dacă din voinţă proprie, rămâ-neau doar unelte.

Cauza trebuie căutată în regimul care transformase delaţiunea în atitudine morală. Ieşirea din impas ar putea fi modificarea legii astfel încât să se abandoneze sintagma limitativă şi subiectivă de poliţie politică, dar şi să se contabilizeze toate responsabilităţile privind activităţile Securităţii, mai ales ale nomenclaturii de partid şi ale aparatului ofiţeresc. Doar astfel vor reuşi despărţirea senină de trecut păstrând dreapta măsură.