Masa atomică a politicianului român

PSD calcă hotărît în era excluderilor, a rupturii şi a fracţionării. Mircea Geoană este în centrul imaginii, dar, (cu regret, trebuie să-l contrazicem pe Horaţiu!): chiar dacă am schimba numele, nu despre el povesteşte fabula! Privind imaginile "zbuciumului" aces-tor zile, am putea să ne-ntrebăm, odată cu poetul Baladei pentru doamnele din alte vremuri: "Unde sunt zăpezile de-anţărţ?", constatînd că, iaca, nici PSD-ul nu mai e ceea ce a fost odată. Unde sunt iertările spectaculoase ale lui Ion Iliescu faţă de greşiţii săi?; unde, avertismentele severe şi toate ultimele avertis-mente, de la numărul de ordine 2000 în sus?; unde e timpul împăcărilor pe sticla televizoarelor şi al cuţitelor lungi înfipte în spate pe holurile congreselor naţionale? S-au dus toate, ca un fum! Ce se va întîmpla cu partidul de fuziune al aspiranţilor nomenclaturii pre şi post-revoluţionare? Vorba orbului, 'om trăi şi 'om vedea! Întîmplările curente trimit, însă, la o temă cu mult mai multă greutate decît cea a unui eveniment local: Ce sunt, prin ei înşişi, cei care ţin prim-planul spaţiului politic românesc? Ce este fiecare dintre ei, dacă le tragi de sub picioare preşul numit "partid"? Cum arată tabloul calităţilor şi al defectelor fiecăruia, de îndată ce se stinge lumina încrucişată a reflectoarelor de prim-plan mediatic? Care este măsura intrinsecă a valorii lor umane şi de lideri politici?

Pentru a face o estimare vă propun să procedăm asemenea lui Mendeleev. În cazul elementelor chimice, dacă vrei să ştii ce calităţi are un anume personaj, nu ai decît să te uiţi la numărul care indică greutatea lui atomică! Exact ca şi în cazul izotopilor, oamenii au o greutate variabilă, func-ţie de situaţie. De aceea, pentru a estima masa lor, ar trebui să facem o medie şi să o raportăm la un etalon, la un element cu o mare stabilitate. În cazul politicii, aces-te repere sunt "dinozaurii", cei aflaţi, mai toţi, în postură de "patriarhi", mai mult sau mai puţin onorifici, ai partidelor pe care le-au creat! Să adunăm aşadar: Geoană omul construcţiei de partid; Geoană omul viziunii politice; Geoană omul capabil să adune, mai mult decît să dezbine; Geoană inspiratorul şi mobilizatorul maselor; Geoană luptătorul capabil să ia în piept asaltul oricărui opozant politic şi să nu cedeze niciodată reduta; Geoană negociatorul situaţiilor fără ieşire, cărora trebuie să li se găsească o ieşire, că, de, aşa-i politica!; Geoană vectorul comunicării cu sens şi impact la public; Geoană vizitiul capabil să ţină biciul sancţiunilor într-o mînă şi sacul cu ovăz al răsplăţii în cealaltă pentru a mîna cu spor echipajul înhămat la caleaşca partidului. Ar fi suficient pentru un portret cuprinzător, zic eu! Cîţi de zero aţi numărat dumneavoastră nu ştiu, dar nu cred că mai puţini decît mine! Împărţiţi rezultatul la o valoare agregată, arbitrară, pe care i-o acordaţi lui Ion Iliescu, pe aceleaşi criterii. Ce cîtime aţi obţinut? Una mică, mică... mică... foarte foarte mică, nu-i aşa! Morala poveştii are un orizont a cărui anvergură depăşeşte cu mult înălţimea personajului politic Mircea Geoană. Tristeţea peisajului nostru politic vine din aceea că, aceeaşi regulă de calcul aplicată în cazul Ponta, Năstase, Boc, Antonescu, Ciorbea şi etcetera dă mereu un rezultat mult... mult prea mult sub-unitar. Dacă avem motive bune să ne îndoim de calităţile politice ale fondatorilor sistemului de partide din România post-revoluţionară, atunci prezentul este încă şi mai trist: trăim epoca micro şi chiar a nano-epigonilor! Prin ei înşişi, majoritatea celor care pretind că ţin în mîini, astăzi, frîiele partidelor din Româ-nia nu sunt decît nişte cantităţi neglijabile, nişte ficţiuni politice, nişte simple panouri publicitare scoase pe străzi la vremea alegerilor. O întrebare critică îşi aşteaptă răspunsul în acest punct: de ce, venită din urmă, noua generaţie de lideri politici în loc să producă titani, livrează pigmei? Răspunsul comod şi pînă la un punct corect, ar fi acela că fondatorii politicii de partid din România post-revoluţionară, luaţi cu treburile alergăturilor între cămările pline cu bunătăţi ale guvernării şi cotloanele întunecoase, ale opoziţiei, pline de capcane tip DNA, n-au mai avut timp să se uite la ce se întîmplă şi la ce creşte prin pepiniera partidului. Adevărul întreg, însă, este ceva mai complicat. Unii dintre ei s-au uitat, destul de des şi cu atenţie, dar mînaţi de un singur imbold: să tragă de păr în faţă figuri politice noi care le sunt aservite, obediente şi cît mai lipsite de darul personalităţii proprii, al coloanei vertebrale, al lucidităţii de gîndire în şi dincolo de limitele "liniei partidului". "Cultura minoranţei", cum o numesc eu, în structurile partidelor noastre, este nu dominantă, ci regulă de fier! De sus şi pînă jos, contra-selecţia este singurul criteriu de selecţie!

Cetăţeanul democraţiei noastre scălîmb-scîlciate şi îmbătrînită înainte de vreme are dreptul să întrebe, pe bună dreptate: dacă partidele nu vor şi nu pot să producă liderii politici de statura de care este nevoie, în general, şi în vremurile acestea de cumpănă, poate încă şi mai mult, atunci unde să-i căutăm? De unde ar putea ei să apară? Oricît ar putea să pară de ciudat, problema aceasta are o recurenţă istorică în societatea românească modernă. Recitiţi pînă la capăt, dacă aveţi vreme, versurile eminesciene ale Scrisorii a III-a şi veţi înţelege persis-tenţa fenomenului în timp. Răspunsurile pe care, istoric, societatea noastră le-a dat acestui grav şi cvasi permanent deficit de leadership politic au fost doar două: au fost căutate figuri emblematice în afara spaţiului politic românesc, ceea ce a generat istoria monarhică a României; respectiv, au fost creaţi falşi idoli la care lumea s-a închinat o vreme, de nevoie, de frică, ori din comoditate. De fiecare dată cînd a două soluţie a prevalat, România a fost aspirată de o devastatoare buclă de regresie economică, socială şi umană. Ca să nu ajungem din nou acolo, ar trebui să umplem degrabă tabloul personajelor noastre politice cu nişte elemente cu masă atomică ceva mai mare!