Mega-partidul prezidenţial

Săptămâna care tocmai s-a încheiat a început sub semnul unirii intempestive a PD cu PLD şi s-a sfârşit cu demisia lui Tudor Chiuariu. Referendumul pentru uninominal şi alegerile europene par deja o istorie atât de îndepărtată că aproape nici nu mai contează. Deşi aparent fără legătură între ele, cele două evenimente poartă marca Traian Băsescu. Şi nu pentru că preşedintele ar fi fost personajul principal, ci pentru că a provocat atât fuziunea accelerată a celor două partide pro-prezidenţiale, cât şi debarcarea lui Chiuariu. Preluând iniţiativa mediatică, dar şi politică, pe mai multe fronturi, Traian Băsescu a încercat să relativizeze "eşecul personal" de la referendumul din 25 noiembrie.

Noul partid prezidenţial prezintă un triplu risc congenital: ambiguitatea ideologică, confuzia organizaţională şi caracterul personalizat. Dar totodată are şi avantajul că, după scorul modest în raport cu aşteptările al PD-ului de la alegerile europene, îi permite lui Traian Băsescu să abordeze în forţă spaţiul politic şi instituţional. Ceea ce a şi făcut prin cererea ultimativă de demitere a ministrului Chiuariu. Cele două iniţiative prezidenţiale dau pe scurt imaginea logicii politice a anului viitor în viziunea Cotroceniului: întărirea falangei politice a preşedintelui în vederea bătăliilor electorale succesive şi acutizarea conflictului dintre preşedinte şi guvern. După ce preşedintelui ia fost confirmat de către Curtea Constituţională dreptul de a decide singur asupra avizului pentru declanşarea urmăririi penale a unui ministru, guvernul Tăriceanu II a devenit şi mai fragil. Recurgând la reducerea la absurd, atât de folosită în ultima vreme, ne putem imagina că dacă anchetele parchetelor vizând membrii guvernului se vor multiplica s-ar putea ajunge la situaţia în care cabinetul va fi remaniat aproape în întregime.

Astfel, Traian Băsescu lasă noului partid posibilitatea de a se închega, luând asupra sa sarcina conflictului politic. Această tactică prezintă riscul ca preşedintele, expus politic şi mediatic unei confruntări permanente, să îşi epuizeze capitalul electoral, dar, în contrapartidă, partidul prezidenţial poate compensa acest deficit prin câştigarea unei majorităţi lipsite de echivoc la următoarele alegeri parlamentare.

După confirmarea forţei electorale a PLD, nici Traian Băsescu, nici Theodor Stolojan nu mai vor să repete istoria tumultoasă a Alianţei DA. Noul partid prezidenţial nu mai repetă istoria CDR. Căci păcatul originar al Alianţei DA a stat tocmai în imposibila fuziune. Spectrul fuziunii, care se manifestase şi după alegerile locale din 2004 prin relansarea proiectului de fuziune al lui Valeriu Stoica, a grăbit, odată europenele terminate, deznodământul aventurii pelediste. Câtă vreme la nivelul electoratului raportul de forţe este încă favorabil lui Traian Băsescu situaţia trebuie stabilizată. Doar astfel va putea fi fructificat eficient noul context politic. Ca şi în 2004, şi în 2007 propunerea privind fuziunea rapidă reprezintă o reacţie la o situaţie de fapt.

Şi dacă fuziunea dintre PLD şi PD nu este tocmai o noutate, modalitate prin care se realizează dovedeşte docilitatea celor două partide care au renunţat, aproape fără rezistenţă, la identitatea lor. Aceasta şi pentru că, în fapt, PLD va fi absorbit de PD. Dar asimilarea pelediştilor de către pedişti nu va fi liniştit. Şi cum în politică 1+1 nu fac 2, ci de multe ori înseamnă tot 1, şi în acest caz forţa noului partid se va baza pe organizaţia capacitatea celui mai bine structurat din formaţiunile care au fuzionat. Succesul operaţiunii depinde însă de capacitatea noului partid de a gestiona crizele interne ce vor fi inerente fuziunii şi de a beneficia de un spaţiu politic bipolarizat pe care, prin metodele deja cunoscute, Traian Băsescu se străduieşte să îl construiască.