Ministerul Iubirii

În orice societate bine "pusă la punct", adică în care Statul a cîştigat lungul său război împotriva cetăţenilor săi, administraţia se reduce la doar patru funcţii: Adevăr, Pace, Iubire şi Abundenţă. Pentru gestiunea fiecăreia dintre ele este nevoie de cîte un minister. Cel al Iubirii se ocupă de ordinea şi liniştea publică. Firesc, pentru că nu există alt mijloc, cunos-cut de oameni, care să asigure mai temeinic şi mai uşor ordinea şi liniştea între cetăţeni decît Iubirea. Pentru referinţe culturale, a se vedea Noul Testament şi alte scrieri ale religiilor monoteiste care coexistă pe planeta Pămînt. Ideea celor patru ministere nu-mi aparţine, ca majoritatea ideilor cu care-mi împodobesc editorialele, doar că eu "am tăria opiniunilor mele" şi atunci nu-mi e chiar atît de greu să mărturisesc sursele de inspiraţie, pe cît le este altor confraţi într-ale scrisului. Este a lui Orwell, George Orwell, şi descrie, după părerea mea, cum nu se poate mai bine esenţa acestei instituţii de care modernitatea, chiar şi în elanurile ei cele mai democratice, nu s-a putut despărţi niciodată. Ca să folosesc definiţia unui alt bun prieten, "Ministerul de Interne", cum este el îndeobşte cunoscut, este de fapt un soi de armată internă de ocupaţie. Adică forţa de represiune care are grijă ca oamenii puterii să nu fie prea tare deranjaţi de eventualele avînturi contestatare, ori Doamne fereşte revoluţionare, ale cetăţenilor nemulţumiţi de performanţele aleşilor lor şi de modul în care ele se răsfrîng asupra bunăstării şi libertăţii lor. Pentru că la noi nimeni nu a avut tăria să recurgă la clasici, ministerul cu pricina se numeşte al Administraţiei şi Internelor, ceea ce nu ajută cu nimic, nici la organizarea sa logică, nici la stăvilirea frisoanelor de hipertrofiere de care este zguduit periodic, ca toate instituţiile administraţiei din România, de cînd s-a pomenit ea, România, pe harta Europei. Ca orice instituţie care a fost concepută şi organizată pentru a servi interesele celor dinlăuntru, împotriva celor din afară, şi acest minister opune o statornică şi plină de succes rezistenţă împotriva "reformatorilor". Specia aceea aparte de politicieni care, de îndată ce-şi ocupă fotoliul din biroul rezervat în cea mai frumoa-să parte a clădirii administrative cu pricina, îşi închipuie că pot să facă tot felul de lucruri după cum îi taie capul, pentru simplul motiv că sunt miniştri. O greşeală pe care cei mai mulţi dintre ocupanţii post-decembrişti ai fotoliului cu pricina şi-au recunoscut-o chiar a doua zi, după prima zi; cei care au avut întîrzieri mai mari de o zi pentru revenirea la realitate au fost schimbaţi degrabă, ori izolaţi perfect de restul maşinăriei cu care îşi închipuiseră că se pot juca după bunul plac. Avîntul reformator al actualului ministru al internelor nu este, desigur, pornit dintr-un elan personal, ci fără doar şi poate dintr-un mandat politic. Iar, esenţa reformei pe care a fost trimis să o facă în instituţia cu pricina este cît se poate de simplă: să taie "coada pisicii", precum şi ceva, cît mai mult, din alocaţia de hrană a "ani-malului" cu pricina. O sută patruzeci de mii de angajaţi, cîţi are mamutul cu pricina, au ridicat bugetul acestui minister la circa 8,8 miliarde pentru anul în curs, din care partea cu salariile este de circa 5,8 miliarde, conform datelor oficiale. Ca să reduci bugetul acesta nu este decît o singură soluţie: să mai dai afară pe cîte unii; o mie, două, zece, treizeci de mii, dacă te ţin curelele. Desigur, dacă se poate, pe cît mai mulţi "ai lor" şi deloc pe "ai noştri". Diferenţa aceasta, oricît ar putea să pară de importantă, este în realitate imponderabilă. De aceea, ministerul este continuu pradă bătăliei dintre două tabere, fiecare străduindu-se să demonstreze ministrului că ei sunt "ai lor", iar ceilalţi "ai celorlalţi" şi viceversa! Desigur, pentru ca să dea afară nişte oameni, ministrul trebuie să inventeze un motiv, dacă se poate cît mai serios. "Reforma" nu mai reprezintă unul credibil, pentru că toată lumea ştie, de cînd se face reformă la ministerul cu pricina, adică de 20 de ani, numărul angajaţilor a tot crescut, nu a scăzut!! De aici, ins-piraţia divină a titularului de portofoliu care a descoperit că unul din patru angajaţi ai instituţiei sale a venit pe pile şi a fost promovat tot aşa, dacă s-a putut, chiar şi de două ori într-un an. Dacă domnul Igaş ar fi fost un pic mai mult familiarizat cu problemele de ansamblu ale Administraţiei din România, cu siguranţă n-ar fi folosit acest argument, pentru că valoarea standard a indicatorului "P.C.R." (pile, cunoştinţe, relaţii) în majoritatea "birocraţiilor" centrale şi locale ale statului se învîrte în jurului lui 1/2. La fel, cu puţin mai multă atenţie din partea celor care l-au pregătit pentru fulminanta sa ieşire publică, domnul Igaş ar fi evitat şi argumentul că vreo 60.000 de angajaţi ai ministerului nu au şcoală militară. Nici nu este nevoie, pentru că demilitarizarea structurilor s-a făcut cam de vreo 10 ani. Poate ar fi fost nevoie de ceva şcoli şi practică pentru pregătirea profesională a noilor angajaţi, dar asta-i altă gîscă într-altă traistă!

Desigur, după ieşirea publică a Preşedintelui României care, de la înălţimea responsabilităţilor sale instituţionale şi în deplină cunoştinţă de cauză, a afirmat că problema reformei în ministerul internelor este cea a asocierii prea strînse dintre infractori şi poliţişti, ministrul ar fi putut ataca o altă agendă în declaraţiile sale publice. Probabil că toate vor veni la timpul potrivit! Pînă atunci, însă, cred că reforma ar trebui să înceapă cu începutul, adică cu titlul şi menirea instituţiei cu pricina. Nu de alta, dar tot de la clasici o ştim: "Dacă iubire nu e, nimic nu e!"